Imi aduci aminte de mine

Din fiecare loc important pentru noi, din fiecare intamplare, cu fiecare persoana care conteaza, pastram amintiri. De regula, sunt fotografii, mai ales in zilele noastre cand, chiar si in fuga trenului, ai timp sa scoti telefonul, apesi o tasta *clack* si ai in memoria telefonului o imagine a peisajului pe langa care ai trecut.

Cat timp am avut iPhone, am adunat o groaza de fotografii: o floare mai ciudata, un balon cu aer cald care decola de langa blocul meu, o veverita, un fel de mancare, un prieten. M-am uitat doar mai tarziu la ele: cand a trebuit sa resetez iPhoneul, si mi le-am copiat pe calculator. La pozele mai vechi m-am uitat cand mi-am dat seama ca am imbatranit, sau cand a mai aparut cate o leapsa cu generatia '80. Cumva, toate fotografiile astea, toate biletele de pe la diverse concerte si muzee, toate vederile pe care le am stranse intr-o cutie, imi aduc amintiri  frumoase. Cumva, toate intamplarile, chiar daca mai frustrante, rusinoase sau jalnice, se transforma in amintiri dragi, si intamplari frumoase.

Asa cum avem obiectele astea sa ne declanseze un suvoi de veselie si nostalgie, mai avem ceva foarte important de aducere aminte. Asa cum toate obiectele astea pastreaza in ele sentimente, asa oamenii pe care ii cunoastem de aduc aminte de intamplari, prin numele lor, printr-un gest involuntar, o bluza sau o privire. De multe ori, cand ma intalnesc cu cineva cu care nu m-am vazut de mult timp, ne intrebam reciproc: iti aduci aminte cand..?

E ca si cum amintirile noastre sunt multiplicate, si aruncate ca bucatele de oglinda peste oamenii si lucrurile din jurul nostru. Insa cine le raspandeste asa pe ale mele face o gluma proasta. Amintirile nefericite nu le arunca deloc peste obiecte. Nu imi aduc aminte sa fi vazut o poza si sa ma fi infuriat. Poate am devenit melancolica, dar niciodata nervoasa. Insa cu oamenii e altceva. De cate ori nu am zis "nu-mi place numele X, ca am cunoscut eu o X care nu stiu ce mi-a facut". Sau "am cunoscut o persoana azi Y, dar nu-mi place de ea, ca o cheama ca pe Y care s-a purtat nu stiu cum". Niciodata nu am zis "nu-mi adu flori galbene ca am avut alergie la ele".

De ce ne e asa usor sa lipim de oameni amintiri neplacute? Suntem mai urati in preajma oamenilor decat a obiectelor?

Ion Creanga si cu mine

Cand eram mica si stateam cam toate lunile de vara la bunici, aveam un picup cu diverse discuri ramase de pe vremea cand tata o curta pe mama. Erau in general discuri cu melodii straineze adaptate cu versuri romanesti, si interpretate de diverse personalitati ale vremii.  In camera cu picupul erau pe pereti poze cu tataia militar (si ce frumos era!), cu busuioc pus la uscat pe soba, si pe dulap era o cutie de bomboane cu jeleu, cutie plina cu fotografii vechi de cand lumea, sau de cand era mamaia fata.

Cum la tara nu aveam digiTV si alte minuni, iar Zana nu isi incepuse inca periplul surprizelor, imi imparteam bucuriile intre fugaritul gainilor prin gradina, infulecam capsunile si zmeura inainte sa o infulece alti veri inaintea mea, si stateam cu mainile intinse si cu cana de lapte pregatita cand scotea mamaia colacii fierbinti din cuptorul de piatra (din ala in care pui intai lemne sa incalzesti, apoi scoti lemnele si pui colacii cu vatraiul).

Dar cele mai speciale erau serile cand, mai marisori fiind, am inceput sa umblam la picup. Si asa am descoperit un disc cu Capra cu 3 iezi, pe care am inceput sa il ascultam seara inainte de culcare, de ramanea picupul in priza toata noaptea si tresaream cand acul sarea de pe disc.

Cand aud cantecul asta invariabil ma gandesc la copilaria mea si la toate lucrurile de mai sus:


Singura asemanare pe care o vad e ca si capra, si Harap Alb, au fost scrise tot de Ion Creanga, frate cu Eminescu pe drumul nemuririi (ca sa citez profesoara de romana).