Zbor deasupra unui cuib cu prunci

Probabil ca sunt la varsta cand ar trebui sa am/fac un copil. Mama la varsta mea - poza cu prunc in brate. Bunica la varsta mea - si ea cu trenuletul de copii in jurul ei. Cealalta bunica la varsta mea - scutecele de carpa intr-o mana, batul de lemn de amestecat scutecele din cazanul la fiert, in alta mana. De unde am tras eu concluzia ca a avea un copil nu e o chestie genetica. Deci trebuie sa se intample altfel, nu o sa vina de la sine, mai ales ca nu mi-e clar daca berzele mai livreaza ceva zilele astea. Cred ca madamele de la posta isi pastreaza partea leului din colete.

Si cand ma gandeam la lucrurile astea, alarma ceasului (biologic) ar fi trebuit probabil sa sune. Am prietene in jurul meu care au asa o luminita in ochi, de cand isi cumpara haine de la raionul de burtici. Sclipirea aia, si tenul ala atat de curat nu am putut sa le obtin cu toate cremele si mastile cu picioare de furnici din lume. M-am uitat la ele, m-am uitat la mine si nada, zilch, zero pang cum ca ar trebui sa particip si eu la cresterea demografica.

Ma gandesc sa fiu matusa eterna: care se joaca cu copiii altora, le face cadouri, dar cand incep sa tipe sa ii returnez gratios catre mamele deja alarmate, cu beberonul pregatit si servetul pe umar sa le rezolve coliciul. Dar pana sa ma dezmeticesc eu daca vreau sa fiu matusa sau nu, deja urmatoarea generatie (ma refer la cele de 12 - 15 ani), deja au inceput sa arunce papusile intr-un colt si sa cante cantece de leagan la papusi cu ochi si care au nevoie sa le fie schimbat pampersul.

Pare ca ceva, undeva, a mers gresit: mamele si bunicile si strabunicile noastre si-au facut datoria din timp, noi am stat pe tusa sa ne realizam profesional ca sa purtam sacou si fusta creion, si intre timp urmatoarea cohorta de copile s-a apucat sa incaseze alocatie din taxele platite de generatia de heirupiste corporatiste. Ce urmeaza? 

Sa purtam deci crema de plaja

Am inceput in seara asta sa fac o lista cu lucrurile pe care vreau sa le fac. Lucruri pe care le-am tot amanat din lipsa de timp. Cred ca pot sa le numesc generic regrete. Regretul ca nu m-am tinut de scris, regretul ca nu m-am apucat sa vand bijuterii. Atatea regrete de incepe sa imi para rau ca le enumar aici.

E ciudat, atunci cand esti intr-o situatie diferita. Esti tras de val - atunci cand esti intr-un grup, exista o anumita inertie care te trage sa faci lucruri pe care le face grupul. Mai pe romaneste, spiritul de turma. Nu stii musai daca vrei sa faci lucrul ala, ci pur si simplu lumea din jurul tau te prinde cumva in valtoarea ei si ajungi sa faci si tu. Chiar daca initial esti sigur ca nu vrei asta. Incepi sa te gandesti la toate motivele lumesti pentru care ai facut exact aceleasi alegeri in trecut, si alegerea din prezent ti se pare atat de evidenta incat te intrebi cum de a fost nevoie de turma ca sa te prinzi incotro sa mergi.

In unele alegeri e bine ca turma sa te aduca pe drumul cel bun. In alte alegeri poate iti inabusa spiritul ala rebel de oaie neagra care cine stie ce sarmale cu portocale voia sa inventeze. Dar oricum ar fi, cel mai naspa sentiment e regretul.

Asa ca..

 

La rascruce de obisnuinte

Stiti filmele alea hollywood-iene care incep cu o frunza zburata de vant, din centrul ecranului pe o strada, pana se prinde undeva in colt dreapta in parul unei fete, si apoi fata apare in prim plan si descoperim ca de fapt e la rochie sic, sau costum office, are tocuri in picioare si se grabeste sa ajunga la munca, cu escala la cafeneaua din colt unde toata lumea stie ce o sa comande? Normal, e fata cea mai polished din toata strada, cu cel mai frumos zambet, si cel mai fara celulita fund. Si are o esarfa colorata, fluturata de vant, si soarele straluceste.

Eh, cam asa m-am simti eu dimineata. Cu multe aproximari, am putea zice ca asa am fost eu dimineata. Nu am mancat, desi de obicei mananc, am iesit pe alta iesire de la metro, m-am imbracat cum poate in mod normal nu m-as imbraca, m-am simtit proaspata si frumoasa fara machiaj si pentru prima oara in viata mea, m-am oprit, inainte de a ajunge la munca, la Wayne's Coffee si mi-am luat un caffe latte cu sirop de alune. Bausem ultima oara acum vreo 2-3 ani, si imi aduceam aminte ca imi place, dar cumva pana acum nu am avut timp in nici o dimineata sa imi iau.

Rutina ne omoara. Nu lasa loc de sentimente noi, nu lasa loc de creativitate si nu lasa loc de implinire. Rutina e "safe", nu trebuie sa te gandesti deloc la ce e in jurul tau. Nu te lasa sa observi culorile cladirilor, sa observi oamenii din jurul tau, bucatile de gheata care cad de pe acoperisuri, un magazin nou care s-a deschis pe drum. Rutina ne tine cu ochii in pavaj, pavajul e la fel si viata noastra pare la fel zi de zi.

Avem calculatoare pentru gandirea mecanica. Hai sa ne intoarcem la a fi oameni si sa dam rutina la gunoi, din cand in cand.

Sopteste-mi cuvinte dulci...

....si ingheata-ma de frica:

Un thriller care a avut loc in gradina zoologica, Korkeasaari, Helsinki:

Poza e luata din Metro.

Eu si Steve

Intr-o carte foarte la moda cand eram eu tanara, se zicea ca atunci cand iti doresti ceva suficient de mult, universul comploteaza si iti indeplineste visul. Bine, uneori ajuta si daca contribui si tu un pic - a se vedea bancul cu Bula si loteria.

Eu imi doresc de mult timp sa schimb ceea ce fac. De cand am inceput sa lucrez, am mers pe acelasi drum. Intai mai jos, apoi mai sus, si am ajuns acum global quality assurance manager zic ei. Suna fain, nu zic, si daca nu ma lauda nimeni, ma laud eu. E un job fain. Multe responsabilitati, puterea de a schimba ceva, oameni de care trebuie sa ai grija, atatea lucruri pe care poti sa le imbunatatesti. E un job, in care lucrezi cu oameni, dar daca pica netul "ai pus-o". Depinzi de calculator. Asa ca am inceput sa imi inchipui o situatie in care eu lucru ceva, am libertate, nu stau in fata calculatorului 8 ore pe zi. Am inceput sa visez ca imi deschid o cafenea, o cofetarie, o firma proprie, ca devin scriitoare. Tot felul de vise care ma faceau sa zambesc cand adormeam. Si a doua zi o luam de la capat, in acelasi metro, pe aceeasi strada, pe acelasi scaun si cu acelasi calculator.

M-am taraganat in visele mele o perioada, le pastram ca pe o comoara nepretuita. Un gen de "o sa fac cand o sa am timp", "o sa fac la pensie". Intre timp, nici un pas concret.

Azi asteptarea s-a terminat. Se pare ca universul a facut pasul pentru mine. Si desi e un pic neasteptat, desi ma simt confuza, primul gand care mi-a venit in minte a fost: si Steve Jobs a fost in situatia asta, si uite unde a ajuns!

Asa ca, multumesc pentru sutul in fund, dat elegant si profesionist. Sigur o sa fie un pas mare inainte. Si asta zic fara sa fiu ironica.

Animalele de dupa gratii: noi sau ele?

Am fost duminica la Korkeasaari - gradina zoologica - ca sa zgatii si eu ochii la prima parte a competitiei Art Meets Ice. Tema a fost The future of seas, si cam toate sculpturile m-au deprimat: urs polar pe o bucatica mica de gheata, scheleti de peste, orase care inghit oceanele, pelicani plini de petrol. O sa pun niste poze mai acus.

Dar partea care m-a atras cel mai mult a fost ca am mers sa imi vad vechii prieteni: tigrii. Eu sunt innebunita dupa tigri, daca as putea mi-as lua unul acasa sa il cresc. Mi se par niste animale superbe. Asa ca am mers in sectiunea cu "pisici mari": lei, tigri, leoparzi, rasi, si ursuleti panda rosii. Si m-am speriat.

Langa fiecare tarc de animal, e un indicator care spune cat de in pericol e specia respectiva pe glob. Daca nu stiati, leii sunt in pericol foarte mare (urmatoarea treapta e "extinsi"), tigrii nici ei nu o duc prea bine. E trist sa vezi camile sub o claie de zapada, sau lei care dorm cu nasul in zapada. Eu nu i-am vazut asa pe Discovery. Si desi tarcurile alea sunt destul de marute, abia de au loc sa isi dezmorteasca un pic picioarele. Da, primesc mancare, nu trebuie sa fuga dupa ea, si au o scorbura a lor, nu trebuie sa se bata cu altii. Dar au un stol de ciori, sau mai bine zis un grup de hiene, care se napustesc langa gardurile lor si incep sa ii tzacaie si fluiere si tzampaie, doar-doar or intoarce capul si poate sa le bage flashul in ochi. Daca fac un pas, imediat trupa de hiene razacioase scot aparatele si fac un filmulet, si arata cu degetul, si bat in geam. Daca peste drum leul incepe sa raga(cum a facut), toata trupa de hiene o ia la picior sa surprinda senzationalul pe camera, sa aiba ce pune pe hardul cu backup. Si tigrul, sau rasul, sau maimuta, sau la ce se uitasera inainte, ramane acolo singur intre gratiile lui.

Stau si ma intreb cat de bune is gradinile astea zoologice. Imi pare bine ca apuc sa vad pe viu animale pe care le-am vazut doar in poze, dar oare chiar se merita ca ele sa stea dupa gratii doar ca sa am eu ce face o duminica? Sa pot sa fac o poza, si sa stiu cum miroase un urs?

Societatea secreta a ciubotelor

Cand ploua afara, sau cand e musteala aia de zapada si apa, ma simt parte din elita. Merg cu spatele drept, cu gandurile imprastiate cum ii sta bine oricarui filozof, cu mainile in buzunare si cu ochii inainte. Nu imi pasa de balti, nu imi pasa de mazga. Singurul lucru care ma ingrijoreaza e gheata, ca aluneca ciubotele de cauciuc, mai ceva ca talpicii saniei lui Rudolf.

Pe gheata aia, punctata de pietricele imprastiate de consiliul orasului, din bani publici, se oglindesc in general papuci negri. Cu toc, fara toc, cu tinte, marimea 36, marimea 47, toti merg si umplu gheata de mohoreala culorii lor negre. Si in toata marea asta, din cand in cand, vezi cate o raza de culoare: o cizmulita roz cu floricele, o alta ciubotica rosie, o ciubotoaie verde, o ciubota galbena. Oamenii din prelungirea ciubotelor sunt singurii care nu merg cu fata in asfalt, uitandu-se dupa balti. Ei sunt cei care alearga spre autobuz, topaie prin parc, si se bucura de +1 grade, ca nu se uda la picioare.

Cand mergi pe strada, nu ai cum sa nu ii observi. Trec unii pe langa ceilalti, se fac ca nu se cunosc, nici macar nu se saluta. Doar ciubotele fosnesc la fel pe asfalt, si numai cei initiati stiu ca e vorba de o societate secreta: Fratia Celor Ce Poarta Ciubote De Cauciuc.

S-a furat clovnul!

Pe principiul "s-a furat mireasa", s-a furat si clovnul unui McDonalds din Helsinki. Clovnul ala de plastic, care mie personal mi se pare o uraciune care ranjeste la copii, mai-mai sa-i pape. Dar poate mi se pare asa si pentru ca nu pot suporta mirosul de McDonalds si nici nu mananc la ei.

Sa revenim la oile noastre. 2 tipi, costumati la dl drege-tot, au venit in mijlocul zilei (cica intre 12 si 13, exact cand mosnaie de lume), au declarat ca trebuie sa repare clovnul si l-au inhatat. Mai tarziu, au trimis o hartiuta prin care instiintau ca vor o recompensa de 3500e, altfel o sa execute clovnul. Din partea mea, pot sa execute intregul lant de fast-food, doar-doar om incepe sa mancam si noi mai sanatos.

Tipii declara ca fac parte din Food Liberation Army, si eu una m-as inscrie in partid :) Daca vreti sa vedeti exact cine sunt si ce cer, uitati-va aici(subtitrari in engleza).

Deci...ce va fi: guillotine ou liberté ?


ps. Politia investigheaza distractia drept furt.