Am o intrebare

Am ajuns in acel moment al vietii cand deschid dulapul, ma uit ca Simon's cat in calendar, si ma enervez petrecandu-mi urmatoarele 2 ore (fara exagerare) cautand cu ce sa ma imbrac. Nimic nu se potriveste cu nimic, ce se potrivea de cand stiam eu ca se potriveste nu mai merge ca s-au ponosit piesele, ba sunt scurte, ba sunt lungi, ba sunt patrate, ba nu mai incap in ele. Parca as avea o oglinda de la un balci, din aia de te face oricum numai nu cum iti doresti.

Si-atunci ma enervez iar. Ca barbat, ca sa fii sexi/ingrijit, ai nevoie doar de 2 lucruri: o chitara sau un costum, dupa caz. E fapt stiut ca un barbat, oricum ar fi el, arata bine la costum. Poate sa aiba si barba, si taietei in ea, daca are costum intoarce priviri. Acelasi lucru si cu chitara: poate sa fie in pijamale, ciufulit, cu cearcane, daca are chitara, toate astea il fac doar mai atragator.

Sunt milioane de ghiduri pe net despre cum sa te imbraci, ce haine sa iti iei, milioane de carti, de benzi desenate, firme care sa te ajute in problema asta atat de marcanta. Fetele dau la coafor cat da un barbat pe mancare o luna intreaga, tot ele pierd ore intregi prin magazine si in cabine de schimb, doar sa iasa de acolo cu unghiile roase de nervi si cu parul naclait de fixativ tras in toate partile. Fetele se lupta cu celulita, isi smulg pana si perisorii nenascuti din folicule, iau ore de istoria artei ca sa se poata mazgali fara sa se vada pic de cosulet, urmulitza rosie sau patutza de alunita pe fatza. Barbatii pe de alta parte, isi taie unghiile, isi iau o pereche de pantaloni peste boxeri, se-agita un pic prin ploaie sa curga lipul si mazga de pe ei, si-s buni gata de insurat. Instant*!

Intr-o lume in care avem pretentii ca suntem egali, care e acel lucru care face o femeie instant sexi/atragatoare? Sa nu spuneti ca ochii, personalitatea sau oja de pe unghii, ca imi iau toate hainele, le duc la rau si le dau drumul spre mare sa se imbrace focile cu ele.

* Nu vreau sa vorbesc despre barbatii care merg cot la cot cu femeile la manichiura, pedichiura, tratamente corporale sau bronzat. Si asa ca la femei e mereu coada la baie, acum trebuie sa fie coada si la manichiura. Sa puna ei rufele la insirat, laptele la fiert si copiii la baitza in copaie, ca noi suntem ocupate sa stam la rand.

Ia tibea liubiu bolshoi

M-am cam plans ca Helsinki e departe. Ca nu ajungi nicaieri repede. Ca iti trebuie musai bilete de sute de euro sa poti merge undeva, chiar si pana in nordul tarii. Ce sa mai, ca suntem izolati, deconectati, pe bucata asta de pamant stancos inconjurat de ape racoroase, tupilati pe dupa un cotet sau lipaind tiptil cu talpile goale si fundul rosu de la caldura din sauna. Si asa e, suntem departe. Dar nu deconectati.

St Petersburg a tot fost pana acum ca un fel de Palatul Culturii - locul unde stiam ca pot ajunge repede, si nu prea am fost. Bine, mint, am fost intr-o vara timp de cateva duminici la rand, cand nu voiam sa ma controleze mama la temele de vacanta. Dar prindeti voi ideea: St Petersburg era orasul ala unde se vorbea in shto-uri, pentru care trebuia sa platesc viza. Asta pana in momentul in care niste prieteni ne-au propus sa mergem acolo, dupa ce ii batusem (ha!) la Catan.

Am luat o barca peste noapte, Sebi a pregatit niste sandvisuri, sa nu murim de foame. Dupa ce am pasit pe barca, am dat cu ochii de un nene de nu-ti venea sa ii spui nici "pis" care ne-a zis intr-o engleza foarte ruseasca sa punem bagajele la control. Era o banda exact ca la avion la security check. Rezultatul a fost ca ne-a confiscat mancarea. Daca aveti pofta sa mergeti la rusi cu barca din asta, va rog eu sa nu va luati mancare la voi. Sau daca va luati, sa fiti fete tinere cu fusta scurta sa le suciti mintile. Ca altfel va lasa flamanzi si obligati sa mancati pe barca, la suprapret. Partea buna e ca am avut material de glume tot excursia pe seama sandvisurilor alora. La o bucata de noapte am zgait ochii la spectacolul de pe barca, m-am ofticat ca eu nu-s inalta, slaba, flexibila si devreme acasa ca domnisoarele balerine/dansatoare, si am ajuns la mama Rusia.

Un oras mai plin de case cu interioare superbe, mai plin de cultura, eu nu am vazut. Daca vrei sa vizitezi toata Europa e de-ajuns sa mergi in St Petersburg: Peterhof e facut dupa Versailles si Shonbrun, piatetele de prin oras iti aduc aminte de tarile vest europene. Numai limba e diferita, si cu engleza chiar nu prea ai ce face. Mai bine vorbesti romana. Cel putin noi am avut placuta surpriza ca asta sa fie singura calatorie inafara Romaniei unde am vorbit romaneste cu personalul de la hotel, in conditiile in care tanti nu era romanca. Am fost si la spectacol cu dansuri mai populare, am fost in Hermitage (cica iti trebuie 11 ani sa il vezi daca stai 1 minut la fiecare exponat), ne-am pozat in fata bisericii Kazan, a Mantuitorului, Sf Isaac, pe langa niste poduri, pe langa niste statui, practic pe langa tot ce se putea poza. Daca ajungeti pe acolo musai sa mergeti cu autobuzul, daca vreti sa va aduceti aminte de vremurile cand aveam taxator si noi in autobuz. Sau daca va e dor de sictirul de la mezeluri sau alimentara, dati o raita intr-un magazin de prin oras.  

Si ca sa incheiem ziua frumos, mi-a sarit si o veverita in brate:

Om tavalit prin CSS

Sambata seara mi s-a intamplat un lucru extraordinar. M-am intalnit cu cativa prieteni, si o persoana noua, pe care nu o cunosteam, mi-a zis cu un zambet larg pe fata: Te stiu, ti-am citit blogul!

Ce poti sa raspunzi in situatii din genul asta? Eu nu te cunosc pe tine - suna naspa. Hihihi, hahaha - probabil e ok, daca esti destul de finut.  Sunt onorata - asta de fapt inseamna ca vanitatea mea a ajuns la cer, mai ales ca blogul meu nici nu e cel mai sprintar sau cel mai ferchezuit literar. Si sincer, vanitatea mea ajunsese la cer: mi-am cunoscut in sfarsit singura persoana dinafara arborelui genealogic care a aruncat un ochi aici.

In momentul in care mi s-a zis ca ma cunoaste de pe blog, automat am inceput sa ma intreb ce prostii am mai scris. A fost asa, ca in clipa dinaintea mortii, cand toate evenimentele importante din viata ti se perinda prin fata ochilor - probabil e ultima sansa sa iti dai seama daca ai trait degeaba sau nu. In mintea mea s-a facut total blanc, dar avand in vedere ca persoana zambea, am trecut peste moment.

Oare scriem cam mult pe net zilele astea? Cam prea personal? Stam prea mult urmarind ce se intampla in viata oamenilor din jurul nostru? Practic suntem ca niste gospodine casnice, care, in momentul in care Jose Armando pleaca de pe ecran, dam drumul la Facebook sa vedem ce mai fac dramele altora, care cu cine s-a mai casatorit, care ce copil mai are, care ce articole a mai citit? O fi normal? N-o fi? Daca nu avem curent 2 zile, o sa stam in baie sa ne roadem unghiile intrebandu-ne ce mai face X sau Y, ca vezi lelita, nu putem afla? Oare o sa ne trosneasca in moalele capului ca putem sa ii si sunam?

O sa ma gandesc la intrebarile astea, imediat ce inchid pagina asta de Facebook. Voi ati vazut ce animale dragute a postat Popeasca asta mica? Cum sa nu ma uit?

Dorintele unui om mic

Cand eram mica, voiam sa ma fac invatatoare. Au urmat apoi pe rand avocat, medic legist si am ajuns in IT.

Cand citesc biografia cuiva, imi doresc cu ardoare sa fiu in papucii lui. Imi doresc sa fiu balerina daca vad tutu si papuci de balerina. Imi doresc sa fiu patinatoare cand vad competitii de patinaj. Mor de dorinta sa fiu dansatoare sportiva de succes, sa fiu detinatoare de boutique cu trufe de ciocolata, sa fiu scriitoare, agent imobiliar, project manager, ceo, trainer, casnica posh cu  gradina si asociatii de binefacere, critic de mancare, detinator de galerie de arta, mireasa, student, organizator de evenimente, actrita, antrepreneur. Probabil daca mi s-ar indeplini toate dorintele, as ajunge un zarzavat de ocupatii.

In momentul in care vad pe cineva care e foarte bun in ceea ce face, vreau, in anumite circumstante, sa am aceeasi ocupatie. Sunt ca un catel in plina strada, care isi intoarce nasul dupa orice trecator care miroase mai bine. Apoi isi intoarce nasul dupa alt trecator, dar ramane in acelasi loc.

Mi-ar placea sa fiu ca toti oamenii minunati pe care ii intalnesc. Daca as fi macar o farama din fiecare om fain cu care am vorbit, as fi foarte fericita. Mi-ar placea sa oglindesc toate calitatile pe care le apreciez, si pe care le vad in oamenii din jurul meu. Nu sunt eroi, nu au salvat planeta, nu au inventat tocurile cui, ci doar au acel ceva care ii face sa fie deosebiti. Mi-ar placea sa am sarmul lor, priceperea lor, bunatatea lor, vointa lor, nasul lor ascutit pentru oportunitati, curajul de a schimba, cuvintele pentru a dezbate, zambetul lor. Pentru ca, in comparatie cu ei, eu sunt comuna. Asa ca de maine ma apuc de copiat.