Mike. The one and only

Somehow I don’t really have girl-friends. I’m more the kind of person to whom guys come and pour their soul. I’m not sure if they do it because it’s written across my face “free shrink” or simply because they honestly believe, in their innocence, that if you are a girl, you can read all the other girls’ minds.

So here is Mike. He’s about 2 years older than me, huge as a mountain, smart, has decent hobbies like wrestling, reading and being caught in the rain. The last bit I just said it not because it’s true, but because he does have a softish side. He does. Mike also likes refined food like chips with wasabi and snail with bernaise sauce. He has a strong idea about justice, and even beat once a guy who didn’t show up for our 4th date. Said he cannot stand the “imbeciles who take advantage of a girl”. I quite minded that, since I dumped the guy and Mike didn’t believe me. Now that i’m thinking about it, I don’t even know why we are friends because honestly, we don’t really have anything in common.

So Mike rings my door bell yesterday. It was a lazy sunday, I didn’t expect anyone. Naturally, my legs are unshaven and this is the only thing I am ashamed of in front of my guy-friends. I grab some long pants, put them on, and answer the door.

- Hi!
- Hi..
- Look, I’ve got some beer. If you are with someone, I wouldn’t mind sharing it, if he’s cool.
- Ok...I’m actually alone, browsing some magazines. What’s up?
- I’m decided, everything is set.
- What?
- Remember when we saw “The painted veil”? I told you then I want to go to Asia and help the orphans. And single mothers. And the sick. But mostly the orphans. Poor kids, not knowing their mom or dad. Or even worse, not knowing any of the two. I’ve got it all set with my brother. We’ll spend the summer there with a NGO. We put some money aside, and anyways we’ll use that for sweets and toys for kids, since the NGO will provide the shelter and bowl of soup for us. Besides, this is going to be a really good practice for later on when I open an orphanage.
- I didn’t know you were planning all this.
- It’s great, because for the first time in my life I feel I have a purpose. I can fight for something.
- Congrats, you are one of the few lucky ones!
- Well, I came over to tell you I’m leaving next week. And to ask you if I can leave my dog with you.
- Sure.
- There’s just one thing that bothers me still. You remember Melanie, the cute brunette from the art school? I’ve been dating her a couple of months nows.
- Yes.
- Could you keep an eye on her? She’s a little bit pregnant. I think it’s nice if someone could call her from time to time, so she won’t feel alone. I’ll be very busy, and besides there’s the time difference also. Would you do that for me?

And there he was. Mike, the fighter for a better world.

Maddox and me

I met Maddox exactly a week ago. We haven’t seen each other for the past 15 years, since we both graduated from highschool. He used to be the kind of guy that all girls liked, and he liked all and none of them. His special treat was that he would always find a hurt puppy, or cat, or bird, or whatever crawling, flying or walking breathing thing, that had between 0 and 10 legs. We would hang out a lot, because he would always want to fix the hurt creature, and my mom was a vet. Of course at that time I thought that he would find the poor animals on purpose, because he liked my brown eyes and he wanted to hang out more.

The moment when I discovered the truth was very much like this phonecall of his from last week: he called at 11pm, asking in a sugary voice if I liked the fruits he brought me that afternoon. The thing was that we hadn’t seen that afternoon, he just dialled a wrong number. He apologized, I made a small scene, and that was the true beginning of our pragmatical friendship: my mom would cure the animals with no charge, he would do my math homework, and together we would spend a lot of time talking about nonsense. With the first real girlfriend, we lost track of each other and I had no clue what had happened to him until last week.

His voice was shaky. From what I’ve seen in the movies, I could have sworn that he was drunk. We agreed to meet at a coffee shop in the design district. It took me 30 minutes to find it, so naturally I was late, and I was afraid I would not recognize him. What made me meet him after so much time? I guess the fact that I was alone again, piling up the socks of my last boyfriend, getting them ready for the bin. I saw it as a sign somehow - maybe I was high from the humongous amount of chocolate I had ingurgitated. I put my coat on, and I headed to the door, thinking that my brown eyes were a bit more wrinkled now.

Maddox was wearing a white pullover, and green gloves. He almost looked like an eco version of Santa Claus. He greeted me politely. I was expecting hugs, sobs and kisses, but I guess we are too old for that. Maddox sat across from me, ordered a glass of wine and looked me straight in the eye. “Great to see you”, he told me. I tried to echo his words, but just  a squeaky sound came out of my mouth. I was ashamed. Maddox put his left gloved hand on top of my hand and said he wants to tell me something. I wanted to ask him why he called me, after so many years, and why on earth we met in the design district. Also, I would have liked him to tell me I looked great. That was the least he could do to compensate all my unanswered questions.

- For the past 6 months, I have been building a house. For my fiancée and me.
- Great, congratulations!
- Actually not me myself. I’m only the architect. It’s quite beautiful. Spacious, huge windows, a small fireplace and a back garden for future kids to play in. There’s a grilling place also, a swing and a hammock. Next to it there’s a small kiosk with books. It’s the kind of house that you see in these latest magazines, that the celebrities have.
- Oh, wonderful!
- Everything is built already. The only thing left now is the outside painting. We couldn’t really agree on the colour from the beginning. I’m the architect, I should know better, but she’s the future wife, and she needs to like it better. Last week we decided to paint it ivory. It was such a beautiful day when we decided to paint it, that I didn’t feel like sitting on the side. I took a ladder, propped it next to the entrance door, and started painting. I could feel the wood taking rapid gulps from the paint in my brush. I wanted to put the paint all over my body, then hug the house and transfer the colour from my clothes to its walls. I wanted to reach to all the small corners, all the hidden pieces of wood that were hoping to get the paint. So I reached. Further and further. Until my ladder slipped and I felt suspended in the air. My hands were grabbing around, for anything that was solid. I don’t know how, my right hand found a rope. For the smallest moment, I was a huge and heavy fly suspended by a tiny spider thread. The next second I was landed on my back, and my right hand was burning. When I looked at it, my fingers were gone. The rope had cut through it, like a plastic knife cuts through butter.  Then they took me to the hospital.
- I’m sorry, I don’t know what to say...
- You don’t need to say anything. Do you want to hear something funny?
- Always.
- Last night, when I called you, I actually dialled the wrong number. I realized it too late, just now when I saw you. But since we met, do you know, by any chance, if your mother can get me some of those painkillers?

Martisor de 1 martie

Doar 14 minute mai tarziu, vreau sa va urez o primavara frumoasa si sa binevoiti sa primiti in casele voastre un martisor de la mine.


****
Drama Evdochiei Țambal

Până să devină prietenă cu Ispasia, Evdochia Țambal a dus o viață normală: a fost ultima la catalog, a fost trasă de cozi de băieți și și-a julit genunchii în fiecare vară la bunici, sărind pârleazul, cum îi șade bine oricărei odrasle orășenești. A visat să devină învățătoare în satul bunicilor, mereu domnișoară și, cum altfel, mereu curtată de comandanți, piloți, sau oricine purta o uniformă diferită de cea de muncitor de fabrică. Preoții ieșeau din discuție, că auzise de la bunica ei cum că respectivii aduc mulți colaci în casă, și ea personal voia bomboane. Cum s-a împrietenit cu Ispasia, Evdochia Țambal a intrat într-o perioadă nefastă a vieții sale de numai 14 ani pana în clipa respectivă. A început să aibă dureri teribile, fața i s-a acoperit de pete și coșuri, a început să refuze să completeze oracole și într-un acces de furie (devenite din ce în ce mai dese), a enunțat că ciorapii albi pur și simplu nu se mai poartă. Într-o dimineață, în drum spre școală, tânăra domnișoară a hotărât că numele ei, până atunci unic și adorat, nu se potrivește cu secolul xxi așa că a început să se prezinte drept Evy Te. Ca o bună prietenă, Ispasia i-a fost alături în fiecare clipă grea.

Evy Te iubește să se plimbe. Adoră să vadă în copacii parcurilor diverse forme animaloide. Ispasia ascultă cu nerăbdare, și îi sugerează să se apuce de artă, pentru că evident, are o forță creatoare nemaipomenită și puterea de a vedea ceea ce alții nu văd. Așa că Evy Te dă la arte, intră prima sub linie la cu plată, și merge la o pizza să sărbătorească cu Ispasia. Ispasia e fericită. Ea e la dietă, așa că fiecare ocazie de a mânca pizza este binevenită. Între timp, Ispasia a luat și ea, la fără plată, la filologie. Ei îi place să citească, Evyei Te îi place să creeze, așa că plănuiesc împreună un weekend în București, “să fie mai aproape de piloții în uniforme, și să se mai scuture de praful provincial din accentul vocii lor”.

Drumul la București a fost frumos. Pădurile erau pline de gheparzi, urși, unicorni, centauri, maimuțe. Ispasia nici nu știa unde să mai întoarcă ochii, iar Evy Te nu contenea să deseneze pe geamul aburit al trenului săgeți spre animalele pe care le vedea trecându-i pe sub ochi. Șinele trenului erau șerpi lucitori, trenul devenise un acvariu și ele se vedeau deja printre animale marine ciudate. După miezul nopții, Ispasia și Evy Te și-au continuat jocul fantezist, folosind drept țintă domnul cu ochelari rotunzi de pe bancheta de vis-a-vis, despre care au concluzionat că nu poate fi altceva decât instalator, așa cum mamaia de lângă el, cu batic în carouri, era cu siguranță soția cu care se căsătorise din interes. Acum mergeau la București să declare divorț, pentru că între timp soția descoperise că instalatorul-soț își găsise un alt portofel suflet cald care să îl aline. În sacoșa din dreapta lui se găseau cu siguranță toate scrisorile de dragoste pe care instalatorul i le trimisese viitoarei soții, să poată dovedi instanței cât de mult o iubește, pe ea și pe banii ei, din care spera cu sufletul deschis să obțină o parte. Toată povestea fusese “descoperită” de Evy Te, și notată amănunțit de către Ispasia, care plănuia un roman pe care să îl trimită apoi pe post de script pentru o telenovelă.

Toată noaptea, Evy Te și Ispasia au cusut și au descusut povești despre toți călătorii din vagonul lor, și au ajuns la concluzia că mama natură le-a înzestrat cu o putere extraordinară a minții. Singura întrebare era, ce o să le aducă Bucureștiul? Au aflat imediat ce au ajuns în gară: bagaje, oameni grăbiți, înghesuială, exact decorul perfect pentru un atac terorist. Așa că Evy Te( nimeni nu știa ca demult o chemase Evdochia Țambal), și Ispasia, s-au întrecut în a-l identifica pe terorist. L-au găsit sprijinit de o geantă mare maro, cu cheiță aurie cumpărată de la tonetă. Brunet, aproximativ 1.80, constituție atletică, început de calviție și cămașă în carouri cu verde și galben. Evy Te și Ispasia s-au strâns una în cealaltă, urmărind încordate mișcările teroristului. Suspectul scoate o țigară din haină, aprinde cu mâna stăngă. Are o cicatrice pe mână, probabil de la arsurile de țigară pe care le-a primit când a fost inițiat, la recrutare. Suspectul trage un fum, și își rotește ochii, urmărind în jur. Fumează nervos, se uită de câteva ori spre Evy Te și Ispasia. Mai trage un fum. Mai aruncă o privire nervoasă și plină de ură. Ca fulgerul, aruncă țigara pe jos, își repezește mâna în buzunar, scoate un pistol și trage. Evy Te se prăbușește, și în spatele ei un domn gras, la costum alb și papuci cu vârful întors, trântește ușa limuzinei și demarează în trombă.

Sirena salvării țiuie în timp ce încearcă să își facă loc. O măturătoreasă a găsit pe jos un buletin pe numele Evdochia Țambal, și se grăbește să îl ducă unui prieten de încredere, cu mână largă, artist la a crea acte din nimic. Sau cel puțin așa își închipuie Ispasia, în timp ce se leagănă in ambulanță, uitându-se la Evy Te.

Daca mai dati in noi, plecam inapoi pe Venus!

Azi e ziua internationala de lupta impotriva violentei impotriva femeilor, si in Romania avem sloganul "Nu da, daruieste!" Idee draguta. Deci barbatilor, cat de darnici va simtiti?

Imi aduc aminte acum multi ani, eram frumos la prima statie in Nicolina, si pe langa boschetii aia pe unde se zburataie cainii acuma, era un cuplu. Un el si o ea, un Fat Frumos si o Ileana Cosanzeana. El, cu sticla in mana, ea, cu basmaua pe cap. El, zeul naturii, capul familiei, atotputernicul din bucatarie, sufragerie si balcon. Ea, sfiicioasa, isi strangea coltul basmalei in maini, cu capul plecat, asa cum sade frumos in fata puterii lui. Si el tipa la ea, incerca sa o loveasca, ea se mai ferea sprinten, revenea mai aproape de ea, mai zicea si ea cate ceva, printre lacrimi. Parea ca nici unul dintre ei nu facea asta pentru prima oara. Si dupa fiecare rafala de injurii, cand ea incerca sa pastreze distanta fata de pumnii si palmele lui, ea se apropia de el. Asa, ca si cum ar fi fost o musca atrasa de panza de paianjen. Si din pacate nu cred ca asta e singurul caz.

Ma doare sufletul cand vad femei abuzate, si imi pare rau cand, pline de vanatai, se abuzeaza si ele, ramanand langa cineva care nu le respecta. Scuzele cele mai comune sunt lucruri de genul unde sa plec, nu am unde sa stau, doar nu o sa las copiii aici singuri cu el. Poate ca asa e, poate ca nu. Dar cred ca suntem toti de acord ca femeile sunt pline de iubire. Nu trebuie sa ne dati luna de pe cer, nu trebuie nici macar sa ne tineti in puf, si noi suntem langa voi sa va facem mofturile. Trebuie doar sa ne iubiti si sa ne respectati. Si nici asta nu e musai. Daca nu ne iubiti, spuneti-ne si fiecare isi vede de drumul lui. Dar nu asa, sa ne umpleti de vanatai. Si voi tot dintr-o femeie ati aparut, nenorocitilor care va bateti nevestele si prietenele!

Textul care urmeaza l-am scris acum mai bine de un an, pe tema asta. Spuneti-mi voi daca asta ar trebui sa fie atmosfera dintr-o casa.

Pacatosilor, unde va ascundeti? Femeie, Dumnezeu a spus ca tu esti pe pamant ca sa ajuti barbatul. Esti facuta din coasta barbatului. Trebuie sa i te supui si sa il urmezi. Vino aici! Mai repede! Femeie, nu te ascunde. Ai culcat copiii?

Iar ai ars mancarea! Nu am deloc liniste in casa asta. Dumnezeu asa a oranduit, ca barbatul sa fie puternic si sa aduca tot ce trebuie in casa. Tu trebuie doar sa faci mancare si sa speli copiii. Iti e chiar asa de greu? A fost iar maica-ta aici si ati stat la cafea? Uite ce murdar e in casa asta. S-ar duce totul de rapa daca nu as fi eu.

Adu mancarea aia mai repede! Iar bocesti? Acuma de ce mai bocesti? Asa a oranduit Dumnezeu femeile, sa fie proaste si sa boceasca. Vezi ca acum arunc cu farfuria asta dupa tine! Asta e mancare? Femeie, tu ai fost la biserica azi? Asta e mancare? Tu ai pus branza in mancarea asta? Nu stii ca e post? Unde ti-e capul? Lasa-ma cu povestile. Mananca tu branza cand e post! Dumnezeu a zis sa postim, sa ne curatam trupul si sufletul. Dar tu, creatura diavolului, esti prea proasta ca sa te supui poruncilor Domnului.

Vino incoace si pune-mi un pahar de vin! Vinul e sangele lui Dumnezeu, si ne-a lasat porunca sa bem din el. Lasa si sticla aici, ca imi pun singur. Tu nu vezi in ce hal iti tremura mainile? Stai jos aici! Nu-mi zi mie sa nu mai strig, ca nu ii trezesc pe copii. Dumnezeu are grija de ei. 

Dar tu cu capul tau prost nu te gandesti ca sunt obosit seara cand vin acasa? Nu te gandesti ca poate ar trebui sa pregatesti ceva de mancare ca lumea? Cand vin eu acasa ar trebui sa fie ca si cand ar veni un imparat. Eu iti dau de imbracat, eu iti dau bani de mancare, eu platesc intretinerea. Tu stai si bocesti si arzi mancarea. Tu ai vazut cum arati? Uita-te un pic la tine. Ti-ar placea sa vii acasa dupa o zi de munca si sa te primeasca cineva asa ca tine? Ti-ai mazgalit ochii si buzele de parca ai fi regina Egiptului. Si umbli si aproape goala prin casa. Fusta pana la genunchi? Ia si te acopera femeie pacatoasa.

Vino incoace si strange de pe masa. Nu ti-am zis ca nu mananc? Da-mi o rosie din frigider. Rosie cu sare am sa mananc. Pana o sa iti intre mintile in cap. Dumnezeu o sa te pedepseasca, femeie proasta. Nu asa ai grija de barbatul tau. Tu trebuie sa ma respecti, sa ai grija de bunastarea si casa mea. Si tu pui branza in mancarea de post! Treci incoace, unde te mai duci?

Singurul lucru bun pe care l-ai facut sunt copiii. Si nici pe ei nu ai fost in stare sa ii faci cum trebuie. Trei fete mi-ai dat. Nu ai fost in stare sa faci un baiat, care sa imi duca numele mai departe. Un baiat, atat ti-am cerut. Ai facut fete, fereasca Dumnezeu sa ajunga proaste ca tine. Un baiat nu esti in stare sa faci. Dar ajunge cu bocetele, azi imi faci un baiat! Treci incoace! Dumnezeu a zis ca femeia trebuie sa faca copii, treci incoace si fa-mi un baiat! Ce te bocesti? Stinge lumina, nu te dezbraca ca o nerusinata. Un baiat sa imi faci, ai auzit?

Cloudberry Sofa - primele rezultate

Ziceam acu ceva vreme ca am inceput un grup de "creative writing". La prima intalnire am fost 3 oameni(aproximativ 4, daca numaram si persoana care a venit pe final). La a doua intalnire, de aseara, au fost nici mai mult nici mai putin de 6 oameni! Impreuna cu cei care au venit sa spuna "salut", au fost 10!

Imi creste inima cand vad ca sunt si alti oameni interesati de scris. Pentru mine a fost un challenge sa ii zicem pe englezeste, pentru ca nu am mai scris povestiri pana acum in engleza. Daca vreti sa va delectati/sau nu, pun mai jos prima povestire pentru grup, dupa tematica "anger" - de care eu m-am cam indepartat cu gratie. Totate povestirile, alte tuturor celor care sunt de acord bineinteles, vor fi publicate si aici.

Si acum luati o cana de cafea si rabdare, ca urmeaza (din pacate in engleza, si cu greseli):

I can see some blood dripping from his upper lip on his lower lip, making room through the cracks. His whole skin is cracked, I can almost see the flesh under it. The blood is burning over his arid skin. He’s licking his upper lip, but he’s out of saliva, so the blood doesn’t go away. The only thing that happens is his blood smudging his cracked and dry mouth, and his evil teeth. Teeth that bite from inside his cheeks. I want with all my being that he’s got one crack for each and every bruise that he ever gave me.
I scoop my legs under me. It’s cold, the sandstone is cold, and the wall is stinging me. I feel I’m going numb. I can see his snake’s tongue, like a metallic saw, cutting through each piece of innocence I still have left.
I’ve been growing here. At times when kids were going to Dad’s Day fairs, I was home, under the table, shaking, knowing that he would come home and throw an empty bottle at me. He never did. I was hoping he would, and then we could be friends. Some kids at the shelter were saying that that happened with them and their dads. I feel sick. So much trust, so many hopes, so much misery, for nothing. So many childish dreams. The only thing I learnt from him is how to swear. And how to stay still when I just want to hit him so hard that he would ask me to forgive him.
One second, and the shower hose is eating again at my flesh. One second of not paying attention, on the cold tiles. And his bloodshot eyes. I’ve never seen so much hatred in my life. With every day, with every blink of eye, with every drop of air that he sucks, his hatred grows bigger and bigger. Sometimes, when I count my bruises, I wonder how much hatred it takes to suck him in, to make him the Hatred Man. We could learn at him in school and the small girls would know to stay away from him, when they are grown up women. They at least would never marry a Hatred Man and thousands of children would be spared. My leg is aching.
I tried once to drink some washing powder. To clean away whatever’s wrong about me.
He’s shouting at me, and I cannot make myself smaller than this. I would like to be a fly. Stinky, ugly fly that no one cares or bothers about. I can fly over shit. I’ve been in shit for such a long time, that now I want to see how it looks from above. I feel I could yell. Not scream, I’ve done enough of that. Just in my dreams, as to not wake up the soon-to-be Hatred Man.
I wrote my will. It was easy to write, I have nothing to give. I just wrote that I leave all my longing, and all my hopes on my mother’s tomb. Then I got myself an A4 with his face printed on it. I stuck it on my face. And I waited for him.
He came late. I could hear him clearing his throat and spitting in front of the door. I straightened up. He opened the door, stepped inside. I was with my back at the door. He shouted at me, to go. Or face him. He’s smelling of alcohol and whores. I tightened my grip on my mother’s picture. He undid his belt and struck me. Once. Hard, with all his power. I turned, and the picture fell from my hand. He saw it, and he saw his picture on my face. I could feel the world shattering on me. On him. He was sitting in front of me, dumb. I tried to pick up my mother’s picture. He hurried up to get it before me, got tangled up, and fell on the ground. He was crying. With all his Hatred Man heart, with his entire weight, with all his loneliness, all his anger, all his unclosed wounds. And from that moment on, I knew I loved him.