Placebo de trandafiri

Trandafirii de dulceata sunt aromati. Pe numele lor "rosa damascena", ar trebui sa fie "batuti", foarte mirositori, si  numai buni de pus la pastrare la borcan, cu ceva sirop.

In plimbarile prin parc pe aici am vazut multi trandafiri, mirositori, si numai buni de dulceata. Ca nu-i asa, orice intrebare ai, ii gasesti un raspuns rapid pe google. Si google mi-a zis ca trandafirii aia sunt buni de dulceata. Asa ca am continuat traditia instituita anul trecut. Anul asta mi-a iesit aproape un borcan, pentru ca nu am avut chef sa culeg multi, si nici nu prea mananc dulceata in general. Dar borcanul care mi-a iesit a primit o fundita frumoasa si mandria mea manca-l-as de drag ce imi este.

Si a venit mama in vizita. Asa am invatat eu ca e un motiv pentru care inainte fetele locuiau mai mult cu parintii: sa invete sa deosebeasca coada soricelului de musetel si malaiul de matura de porumb.

Deci pe aceasta cale, as vrea sa cer scuze persoanelor care au primit de la mine dulceata de trandafiri anul trecut. Era dulceata, era de trandafiri, dar nu era cum trebuie. Era asa, ca un fel de prietenie exclusiv pe facebook...

Imi aduci aminte de mine

Din fiecare loc important pentru noi, din fiecare intamplare, cu fiecare persoana care conteaza, pastram amintiri. De regula, sunt fotografii, mai ales in zilele noastre cand, chiar si in fuga trenului, ai timp sa scoti telefonul, apesi o tasta *clack* si ai in memoria telefonului o imagine a peisajului pe langa care ai trecut.

Cat timp am avut iPhone, am adunat o groaza de fotografii: o floare mai ciudata, un balon cu aer cald care decola de langa blocul meu, o veverita, un fel de mancare, un prieten. M-am uitat doar mai tarziu la ele: cand a trebuit sa resetez iPhoneul, si mi le-am copiat pe calculator. La pozele mai vechi m-am uitat cand mi-am dat seama ca am imbatranit, sau cand a mai aparut cate o leapsa cu generatia '80. Cumva, toate fotografiile astea, toate biletele de pe la diverse concerte si muzee, toate vederile pe care le am stranse intr-o cutie, imi aduc amintiri  frumoase. Cumva, toate intamplarile, chiar daca mai frustrante, rusinoase sau jalnice, se transforma in amintiri dragi, si intamplari frumoase.

Asa cum avem obiectele astea sa ne declanseze un suvoi de veselie si nostalgie, mai avem ceva foarte important de aducere aminte. Asa cum toate obiectele astea pastreaza in ele sentimente, asa oamenii pe care ii cunoastem de aduc aminte de intamplari, prin numele lor, printr-un gest involuntar, o bluza sau o privire. De multe ori, cand ma intalnesc cu cineva cu care nu m-am vazut de mult timp, ne intrebam reciproc: iti aduci aminte cand..?

E ca si cum amintirile noastre sunt multiplicate, si aruncate ca bucatele de oglinda peste oamenii si lucrurile din jurul nostru. Insa cine le raspandeste asa pe ale mele face o gluma proasta. Amintirile nefericite nu le arunca deloc peste obiecte. Nu imi aduc aminte sa fi vazut o poza si sa ma fi infuriat. Poate am devenit melancolica, dar niciodata nervoasa. Insa cu oamenii e altceva. De cate ori nu am zis "nu-mi place numele X, ca am cunoscut eu o X care nu stiu ce mi-a facut". Sau "am cunoscut o persoana azi Y, dar nu-mi place de ea, ca o cheama ca pe Y care s-a purtat nu stiu cum". Niciodata nu am zis "nu-mi adu flori galbene ca am avut alergie la ele".

De ce ne e asa usor sa lipim de oameni amintiri neplacute? Suntem mai urati in preajma oamenilor decat a obiectelor?

Secretul fericirii

Stii sentimentul ala cand urmeaza sa se termine vacanta de vara? Borcanele cu dulceata de capsuni sunt in camara, pozele din vacanta sunt descarcate, vazute de 3 ori, selectate, aratate pe la prieteni, bronzul incepe sa se jupeasca de pe piele, obrajii sunt rosii de la soare, unghiile roz de vacanta si sufletul plin de zile de mers la plaja, plimbari pe faleze, priviri furisate.  Asta e momentul in care faci suma, si vezi cu ce te-ai ales in vacanta.

Inainte sa se inchida firma in care lucram, imi doream sa am ceva timp liber doar pentru mine. Sa descopar pe ce drum vreau sa o iau, sa am timp sa ma cunosc pe mine, sa vad cum vreau sa fie viata mea si care sunt pasii sa o transform in ceea ce vreau. Adica lucruri din astea care te apuca la criza de pana in 30 de ani. Unul din lucrurile pe care mi le doream e sa stau sa scriu. Sa ma trezesc dimineata, sa imi fac o cana mare de cafea cu lapte, o felie de paine prajita, si sa incep sa scriu, sa depan povesti care mai de care mai interesante. Ma si vedeam cu ditamai manuscrisul batand pe la usile tipografiilor, macar asa, de amorul artei, sa am si eu cartea mea. Ma vedeam cutreierand Finlanda, si vorbind finlandeza macar cat de cat fluent. Tot felul de vise din astea pe care e fain sa ti le inchipui.

Dupa ce am terminat toate proiectele practice pe care le aveam, mi-au mai ramas cam 3 saptamani asa efectiv de timp liber. Si ce am facut atunci? M-am trezit dimineata, am baut cafeaua cu lapte, si totusi in fata foii albe, mintea mea tot alba era. Nici un sirag de cuvinte nu voia sa se formeze, si nici singura cu toiagul in mana batand drumurile patriei nu ma inchipuiam.

Asa ca vara asta am invatat secretul fericirii. Chiar daca suna pompos, pentru mine, asta e secretul fericirii.

Sa muncesti. Sa nu astepti sa iti pice de nicaieri nimic, pentru ca nu o sa iti pice. Inspiratie divina nu cred ca exista. Doar munca.
Sa nu te compari cu altii. Am facut greseala sa ma compar cu altii care cum au avut o vacanta, cum au venit cu o idee geniala, si si-au schimbat viata. Prin comparatie, eu nu am avut nici o idee geniala, deci vacanta mea nu mi-a produs decat frustrare in momentul in care am privit-o asa.
Sa faci cate un pas in fiecare zi. Chiar daca nu stii unde vrei sa ajungi, nu astepta sa iti descoperi sensul vietii ca sa te bucuri de zilele tale. Daca azi, atunci cand mergi la culcare, simti ca ai facut ceva, atunci esti in directia buna. Felicita-te pentru asta.
Sa fii prietenul tau in fiecare moment. Ma uitam la niste poze mai vechi, si toate ideile cu care ma stigmatizam eu nu prea erau conforme cu realitatea. Degeaba iti spun 10 oameni ca esti asa si pe dincolo, daca tu iti spui in secret ca esti cea mai naspa persoana care a facut umbra pamantului.
Sa nu astepti nimic in schimb pentru ceea ce faci. Asta nu inseamna ca tu ai sa faci fapte bune cu dumuiul, si ai sa intorci toti obrajii sa primesti palme. Inseamna doar ca atunci cand oferi ceva, sa oferi fara sa tii scoruri. Sa dai, pentru simplul fapt ca vrei sa dai. Daca in sufletul tau dai pentru ca stii ca mai incolo ai sa primesti, sau ca sa ii faci pe altii sa iti dea la randul lor, mai bine nu mai dai nimic.

Partea teoretica e mai usoara, sa vedem cum o sa stau cu practica...

5 motive sa fii house manager macar o saptamana

O sa trec direct la subiect. Ca orice house manager, sunt foarte ocupata.

1. Mersul la cumparaturi e o placere. Ceapa, castraveti, detergent, orice iti trebuie la proiect. Dimineata e mai racoare, magazinele sunt mai goale si singura concurenta sunt babutele. Pai daca produsul e pe un raft mai inalt sau mai departe, ia ghici cine castiga.

2. Am inceput sa beau cafeaua dimineata, exact ca in filme. Cu stirile in fata, cu ziarul pe genunchi sau pur si simplu in balcon, cu ochii aiurea la trecatorii grabiti spre servici. Cu alte cuvinte, cafeaua mea are gust de weekend in fiecare zi. Asa trai...mai greu.

3. Pot face orice prajitura, in orice zi. Nu conteaza daca doar o dezghet sau o fac de la zero. Luati hobby-ul vostru cel mai drag, ganditi-va cat timp petreceti cu el, inmultiti cu 10 si o sa va dati seama ce fain e.

4. Pot sa ma specializez in decoratiuni interioare. Pai numai mobila din sufragerie am mutat-o de cel putin 2 ori de cand mi-am intrat in functie. Practic stau intr-un spatiu nou la fiecare cateva saptamani, fara sa trebuiasca sa impachetez si sa car masina de spalat pe scari :D

5. Daca e ceva nou ce ti-ar placea sa inveti, acum e momentul. Ai timp de experimentat, de analizat, de a te analiza. E ca si cum ai plecat la drum, pe un drum forestier, intr-o padure frumoasa, si dupa ce ai mers continuu 20+ de ani, e o bancuta pe care te poti aseza sa respiri si sa vezi pe ce carare vrei sa o iei.

Back in business baby!

De pe la mijlocul lui iunie sunt inapoi in paine cum s-ar zice.  Yey!!

E un job flexibil, uneori cu ore peste program,  lucrat de acasa cu deplasari in teren. Din pacate nu am echipa inca, asa ca lucrez mai mult pe cont propriu.
Am liste de lucruri de facut, fac planificari, am resurse de gestionat, intalniri de stabilit si onorat, termene limita de respectat, produse de livrat. Partea cea mai frumoasa e ca e un job care cere atentie, coordonare, flexibilitate, si nu am nici o sansa sa ma plictisesc.

Cu alte cuvinte, sunt manager. House manager.

Oameni buni, traiesc!

Am supravietuit perioadei de detoxifiere de job, ma bucur de soare si de fabuloasa temperatura de 2 grade de afara, dar cel mai mult imi place ca pot sa imi petrec timpul dandu-ma pe net si afland locuri utile. De exemplu, am aflat ca orice companie care se respecta, iti cere sa uploadezi CVul intr-un format gen pdf, ca mai apoi sa trebuiasca sa completezi un formular cu zece pagini, in care trebuie sa scrii exact ce ai scris in CV. Mi se pare un mod dragut de a zice "ne doare fix in HR de timpul tau". Dar cel mai fain mi s-a parut situl unei companii care sustinea sus si tare ca ei nu iau in considerare ce varsta, sex sau culoare ai, ca mai jos in pagina sa te intrebe exact lucrurile astea, si normal, campurile sa fie obligatorii.

Am mai aflat ca e ok sa platesti taxe si impozite - evident, contributia la somaj inclusa - dar cand ai tu nevoie, dureaza cam o luna sa se ia o decizie, si suma pe care o primesti de la stat e exact aceeasi, indiferent daca tu ai avut master, salar X si ai lucrat nshpe ani, sau daca esti un tip care se drogheaza de cand se stie si nu a avut niciodata un job. Iar cand mergi sa aplici pentru somaj, esti tratat ca si cum ai cersi banii aia - cel putin asa mi s-a intamplat mie, dar poate tanti o fi avut o zi proasta.

In alta ordine de idei, e sic si la moda sa fii trimis la examen psihologic daca vrei sa te angajezi, si in ziarele din Helsinki se vorbeste de vreo 4-5 zile consecutiv despre tiganii care si-au facut tabara intr-un cartier, Kalasatama.

Cu aceasta informatie incheiem revista presei si va invitam sa vizionati, daca aveti ocazia, un film finlandez mai vechiut care mie mi-a placut foarte mult si care a luat niscaiva premii pe la Cannes :

Martisor de 1 martie

Doar 14 minute mai tarziu, vreau sa va urez o primavara frumoasa si sa binevoiti sa primiti in casele voastre un martisor de la mine.


****
Drama Evdochiei Țambal

Până să devină prietenă cu Ispasia, Evdochia Țambal a dus o viață normală: a fost ultima la catalog, a fost trasă de cozi de băieți și și-a julit genunchii în fiecare vară la bunici, sărind pârleazul, cum îi șade bine oricărei odrasle orășenești. A visat să devină învățătoare în satul bunicilor, mereu domnișoară și, cum altfel, mereu curtată de comandanți, piloți, sau oricine purta o uniformă diferită de cea de muncitor de fabrică. Preoții ieșeau din discuție, că auzise de la bunica ei cum că respectivii aduc mulți colaci în casă, și ea personal voia bomboane. Cum s-a împrietenit cu Ispasia, Evdochia Țambal a intrat într-o perioadă nefastă a vieții sale de numai 14 ani pana în clipa respectivă. A început să aibă dureri teribile, fața i s-a acoperit de pete și coșuri, a început să refuze să completeze oracole și într-un acces de furie (devenite din ce în ce mai dese), a enunțat că ciorapii albi pur și simplu nu se mai poartă. Într-o dimineață, în drum spre școală, tânăra domnișoară a hotărât că numele ei, până atunci unic și adorat, nu se potrivește cu secolul xxi așa că a început să se prezinte drept Evy Te. Ca o bună prietenă, Ispasia i-a fost alături în fiecare clipă grea.

Evy Te iubește să se plimbe. Adoră să vadă în copacii parcurilor diverse forme animaloide. Ispasia ascultă cu nerăbdare, și îi sugerează să se apuce de artă, pentru că evident, are o forță creatoare nemaipomenită și puterea de a vedea ceea ce alții nu văd. Așa că Evy Te dă la arte, intră prima sub linie la cu plată, și merge la o pizza să sărbătorească cu Ispasia. Ispasia e fericită. Ea e la dietă, așa că fiecare ocazie de a mânca pizza este binevenită. Între timp, Ispasia a luat și ea, la fără plată, la filologie. Ei îi place să citească, Evyei Te îi place să creeze, așa că plănuiesc împreună un weekend în București, “să fie mai aproape de piloții în uniforme, și să se mai scuture de praful provincial din accentul vocii lor”.

Drumul la București a fost frumos. Pădurile erau pline de gheparzi, urși, unicorni, centauri, maimuțe. Ispasia nici nu știa unde să mai întoarcă ochii, iar Evy Te nu contenea să deseneze pe geamul aburit al trenului săgeți spre animalele pe care le vedea trecându-i pe sub ochi. Șinele trenului erau șerpi lucitori, trenul devenise un acvariu și ele se vedeau deja printre animale marine ciudate. După miezul nopții, Ispasia și Evy Te și-au continuat jocul fantezist, folosind drept țintă domnul cu ochelari rotunzi de pe bancheta de vis-a-vis, despre care au concluzionat că nu poate fi altceva decât instalator, așa cum mamaia de lângă el, cu batic în carouri, era cu siguranță soția cu care se căsătorise din interes. Acum mergeau la București să declare divorț, pentru că între timp soția descoperise că instalatorul-soț își găsise un alt portofel suflet cald care să îl aline. În sacoșa din dreapta lui se găseau cu siguranță toate scrisorile de dragoste pe care instalatorul i le trimisese viitoarei soții, să poată dovedi instanței cât de mult o iubește, pe ea și pe banii ei, din care spera cu sufletul deschis să obțină o parte. Toată povestea fusese “descoperită” de Evy Te, și notată amănunțit de către Ispasia, care plănuia un roman pe care să îl trimită apoi pe post de script pentru o telenovelă.

Toată noaptea, Evy Te și Ispasia au cusut și au descusut povești despre toți călătorii din vagonul lor, și au ajuns la concluzia că mama natură le-a înzestrat cu o putere extraordinară a minții. Singura întrebare era, ce o să le aducă Bucureștiul? Au aflat imediat ce au ajuns în gară: bagaje, oameni grăbiți, înghesuială, exact decorul perfect pentru un atac terorist. Așa că Evy Te( nimeni nu știa ca demult o chemase Evdochia Țambal), și Ispasia, s-au întrecut în a-l identifica pe terorist. L-au găsit sprijinit de o geantă mare maro, cu cheiță aurie cumpărată de la tonetă. Brunet, aproximativ 1.80, constituție atletică, început de calviție și cămașă în carouri cu verde și galben. Evy Te și Ispasia s-au strâns una în cealaltă, urmărind încordate mișcările teroristului. Suspectul scoate o țigară din haină, aprinde cu mâna stăngă. Are o cicatrice pe mână, probabil de la arsurile de țigară pe care le-a primit când a fost inițiat, la recrutare. Suspectul trage un fum, și își rotește ochii, urmărind în jur. Fumează nervos, se uită de câteva ori spre Evy Te și Ispasia. Mai trage un fum. Mai aruncă o privire nervoasă și plină de ură. Ca fulgerul, aruncă țigara pe jos, își repezește mâna în buzunar, scoate un pistol și trage. Evy Te se prăbușește, și în spatele ei un domn gras, la costum alb și papuci cu vârful întors, trântește ușa limuzinei și demarează în trombă.

Sirena salvării țiuie în timp ce încearcă să își facă loc. O măturătoreasă a găsit pe jos un buletin pe numele Evdochia Țambal, și se grăbește să îl ducă unui prieten de încredere, cu mână largă, artist la a crea acte din nimic. Sau cel puțin așa își închipuie Ispasia, în timp ce se leagănă in ambulanță, uitându-se la Evy Te.

Zbor deasupra unui cuib cu prunci

Probabil ca sunt la varsta cand ar trebui sa am/fac un copil. Mama la varsta mea - poza cu prunc in brate. Bunica la varsta mea - si ea cu trenuletul de copii in jurul ei. Cealalta bunica la varsta mea - scutecele de carpa intr-o mana, batul de lemn de amestecat scutecele din cazanul la fiert, in alta mana. De unde am tras eu concluzia ca a avea un copil nu e o chestie genetica. Deci trebuie sa se intample altfel, nu o sa vina de la sine, mai ales ca nu mi-e clar daca berzele mai livreaza ceva zilele astea. Cred ca madamele de la posta isi pastreaza partea leului din colete.

Si cand ma gandeam la lucrurile astea, alarma ceasului (biologic) ar fi trebuit probabil sa sune. Am prietene in jurul meu care au asa o luminita in ochi, de cand isi cumpara haine de la raionul de burtici. Sclipirea aia, si tenul ala atat de curat nu am putut sa le obtin cu toate cremele si mastile cu picioare de furnici din lume. M-am uitat la ele, m-am uitat la mine si nada, zilch, zero pang cum ca ar trebui sa particip si eu la cresterea demografica.

Ma gandesc sa fiu matusa eterna: care se joaca cu copiii altora, le face cadouri, dar cand incep sa tipe sa ii returnez gratios catre mamele deja alarmate, cu beberonul pregatit si servetul pe umar sa le rezolve coliciul. Dar pana sa ma dezmeticesc eu daca vreau sa fiu matusa sau nu, deja urmatoarea generatie (ma refer la cele de 12 - 15 ani), deja au inceput sa arunce papusile intr-un colt si sa cante cantece de leagan la papusi cu ochi si care au nevoie sa le fie schimbat pampersul.

Pare ca ceva, undeva, a mers gresit: mamele si bunicile si strabunicile noastre si-au facut datoria din timp, noi am stat pe tusa sa ne realizam profesional ca sa purtam sacou si fusta creion, si intre timp urmatoarea cohorta de copile s-a apucat sa incaseze alocatie din taxele platite de generatia de heirupiste corporatiste. Ce urmeaza? 

Sa purtam deci crema de plaja

Am inceput in seara asta sa fac o lista cu lucrurile pe care vreau sa le fac. Lucruri pe care le-am tot amanat din lipsa de timp. Cred ca pot sa le numesc generic regrete. Regretul ca nu m-am tinut de scris, regretul ca nu m-am apucat sa vand bijuterii. Atatea regrete de incepe sa imi para rau ca le enumar aici.

E ciudat, atunci cand esti intr-o situatie diferita. Esti tras de val - atunci cand esti intr-un grup, exista o anumita inertie care te trage sa faci lucruri pe care le face grupul. Mai pe romaneste, spiritul de turma. Nu stii musai daca vrei sa faci lucrul ala, ci pur si simplu lumea din jurul tau te prinde cumva in valtoarea ei si ajungi sa faci si tu. Chiar daca initial esti sigur ca nu vrei asta. Incepi sa te gandesti la toate motivele lumesti pentru care ai facut exact aceleasi alegeri in trecut, si alegerea din prezent ti se pare atat de evidenta incat te intrebi cum de a fost nevoie de turma ca sa te prinzi incotro sa mergi.

In unele alegeri e bine ca turma sa te aduca pe drumul cel bun. In alte alegeri poate iti inabusa spiritul ala rebel de oaie neagra care cine stie ce sarmale cu portocale voia sa inventeze. Dar oricum ar fi, cel mai naspa sentiment e regretul.

Asa ca..

 

La rascruce de obisnuinte

Stiti filmele alea hollywood-iene care incep cu o frunza zburata de vant, din centrul ecranului pe o strada, pana se prinde undeva in colt dreapta in parul unei fete, si apoi fata apare in prim plan si descoperim ca de fapt e la rochie sic, sau costum office, are tocuri in picioare si se grabeste sa ajunga la munca, cu escala la cafeneaua din colt unde toata lumea stie ce o sa comande? Normal, e fata cea mai polished din toata strada, cu cel mai frumos zambet, si cel mai fara celulita fund. Si are o esarfa colorata, fluturata de vant, si soarele straluceste.

Eh, cam asa m-am simti eu dimineata. Cu multe aproximari, am putea zice ca asa am fost eu dimineata. Nu am mancat, desi de obicei mananc, am iesit pe alta iesire de la metro, m-am imbracat cum poate in mod normal nu m-as imbraca, m-am simtit proaspata si frumoasa fara machiaj si pentru prima oara in viata mea, m-am oprit, inainte de a ajunge la munca, la Wayne's Coffee si mi-am luat un caffe latte cu sirop de alune. Bausem ultima oara acum vreo 2-3 ani, si imi aduceam aminte ca imi place, dar cumva pana acum nu am avut timp in nici o dimineata sa imi iau.

Rutina ne omoara. Nu lasa loc de sentimente noi, nu lasa loc de creativitate si nu lasa loc de implinire. Rutina e "safe", nu trebuie sa te gandesti deloc la ce e in jurul tau. Nu te lasa sa observi culorile cladirilor, sa observi oamenii din jurul tau, bucatile de gheata care cad de pe acoperisuri, un magazin nou care s-a deschis pe drum. Rutina ne tine cu ochii in pavaj, pavajul e la fel si viata noastra pare la fel zi de zi.

Avem calculatoare pentru gandirea mecanica. Hai sa ne intoarcem la a fi oameni si sa dam rutina la gunoi, din cand in cand.