Scurta lectie de vanzari

Acum vreo 2 saptamani am mers cu o colega de servici la un magazin. Sa-si ia femeia blugi. O fi farmecul feminin little black dress + tocuri cui, dar pe vantul si frigul asta, tot blugii sunt baza. Si daca mai pui si un hanorac cu gluga si manusi, om esti.

Cartierul unde e biroul meu e o zona industriala. Si totusi, pe langa cladirile cu birouri ale diverselor firme, s-au strecurat si un supermaketut si niste outleturi, printre care outlet Guess. Acolo am mers.

Am intrat, colega si-a exprimat doleantele, si vanzatoarea a inceput sa aduca perechi de blugi. Pentru ca eu ma uitam ca la muzeu, am putut observa cu atentie procesul. Vanzatoarea a venit intai cu vreo 4 perechi de blugi. Colega i-a probat, s-a uitat, s-a sucit. Vanzatoarea i-a mai adus o oglinda, sa se vada mai bine.

Pasul 2: Vanzatoarea a luat perechile care nu se potriveau, a adus altele si a intretinut chit-chat cu colega mea. Eu nu mai aveam loc in discutie. Vanzatoarea avea reactii mult mai empatice decat mine.

Pasul 3: Inca un torent de blugi adusi din "spate". S-au gasit 2 finalisti. Vanzatoarea pune intrebarea cheie: Porti curea? (in conditiile in care colega mea venise cu cureaua agatata la blugii vechi, si era vizibila in cabina).

Pasul 4: Vanzatoarea vine cu vreo 2 optiuni de curele, fara ca sa fie totusi cerute de colega. Curelele nu sunt finaliste.

Pasul 5: Le coup de grace. Vanzatoarea vine cu inca 2 optiuni de curele: una dupa preferintele colegei, si una total diferita (as indrazni sa spun opusa), impreuna cu un portofel la fel cu cureaua. Nu prea i-a mers, colega nu a vrut.

Bilant: a fost cumparata o pereche de blugi, si o curea. Cureaua destul de scumpa in comparatie cu blugii.

Mie mi s-a parut un proces fascinant. Acum sa vedem cum si unde pot aplica si eu tehnica.

Zero, cu economie

Saptamana trecuta, am fost invitata la un prieten acasa, sa vedem filme serioase. Am vazut primele 2 episoade din Meltdown, o miniserie despre ce a cauzat criza financiara din 2008 si de ce a cazut Lehman Brothers. Printre invitati a fost si un tip care manca economie pe paine.

Concluzia serii: eu habar nu am ce se intampla in jurul meu in economie. PIB suna vag cunoscut, inflatie parca am citit prin ziare, salar mediu pe economie e ceva ce sper sa fie un alt nume pentru jumate din salarul meu. Imi platesc facturile, pun bani in banca si sper ca la batraneti o sa fiu fericita. Mai cochetez un pic cu fondurile si bondurile, si in rest mananc inghetata linistita, dorm linistita, ca doar banii mei sunt in siguranta.

Se zice ca banul e ochiul dracului. O fi, dar cu ochii astia platim chiria sau rata, cumparam biscuiti, ne luam bilete. Se poate fara ei? Parca trocul nu prea mai e la moda. Sunt oameni care isi impart toate secretele curate si murdare, impart aceeasi perna, dar nu isi dau acces unul la contul celuilalt. Le spunem prietenilor imediat despre cat am baut ieri, ce am mancat, cum ne-am imbracat, cum am suferit, le aratam poze cu fatul inca nenascut, dar nu le zicem cat avem salarul. Clar banii sunt importanti. 

Tu stii cum iti cheltui veniturile? Stii ce taxe iti iau bancile? Stii cat cheltuiesti anual pe cafele in oras? Stii care e valoarea experientei si cunostintelor tale, in domeniul tau? Verifici vreodata daca locurile unde folosesti cardul iau din cont doar cat stii tu ca trebuiau sa ia?

Ai grija ce-ti doresti

Cum recunosti capra vecinului? E ai' mai grasa, mai blanoasa, mai voluptoasa si mai cornuta decat capra ta. Si cum capra mea parea cea mai costeliva dintre toate, si nu voiam sa o vad in fata ochilor, m-am apucat de schimbari.

Mi-am dorit sa am alte proiecte inafara de servici, si sa ma apuc sa vad daca obsesia mea din ultima vreme, sa fiu organizator de evenimente, are vreun mugure de dorinta pe bune, sau e doar un moft. Asa ca m-am inscris in JCI. Pana acum, totul bine, oameni faini.

Mi-am dorit, normal, sa arat ca in reviste. Asa ca am inceput sa merg la sala (ma laud si eu ca purcelul la zambiluta, ca abia am inceput saptamana asta). Rezultatul: ma dor toti muschii, de ma pot aseza pe scaun doar daca sunt aruncata  acolo cu o macara. Coboratul scarilor e un chin, si chiar nu credeam ca o sa imi simt vreodata picioarele ca 2 bete care s-au rupt la mijloc si fiecare jumatate da sa mearga in alta directie.

Mi-am dorit sa stiu finlandeza. In principiu merg la 2 cursuri acuma, si ar trebui sa imi fac mai multe ocazii sa incerc sa vorbesc.

Mi-am dorit sa ma intalnesc mai mult cu prietenii. Na, ma intalnesc, ce sa fac :)

Mi-am mai dorit sa scriu mai mult, sa fac un curs de scris povestiri scurte, sa fac un curs toastmasters, sa imi iau o certificare de pm. Astea deocamdata sunt la sectiunea "in a 8a zi din saptamana", ca primele 7 sunt plinute cu cele mentionate mai sus.

Si uite-asa, de unde eram nemultumita ca nu fac destul/nu ies destul/nu socializez destul, am ajuns sa ma gandesc cu dragoste si jind la serile pe care le aveam cand stateam cu picioarele pe pereti si citeam. Sunt sau nu sunt oamenii suciti?

Ideea e sa te bucuri de ce capra ai. Chiar daca iti doresti alta capra, nu o renega pe asta de acum. In timp ce o hranesti sa o faci mai grasa, mai frumoasa si mai aratoasa, suie-te pe o capita si mai vezi-o si de acolo. Daca nu iti place unghiul ala, mai invarte-te in jurul ei, pana gasesti un punct de vedere de unde o poti admira. Ca asa cum e ea, capra asta e baza pe care se construieste capra pe care o vrei. Nu mai da cu pietre in tine ca esti pe ici si pe dincolo, ci fii prietena cu tine si ia-te frumusel de dupa umeri cand esti nemultumita.

Hai, fruntea sus!

Vizita la Ambasada Romaniei la Helsinki

M-o prins si pe mine "ora chioara" si m-am maritat. Ca orice femeie cu mintea la cap, mi-am schimbat numele. Si ca orice cetatean care in loc sa stea la vatra parinteasca sta lelea prin alte tari, si nu are suficient timp in Romania, am aplicat pentru un pasaport nou, cu numele schimbat, la Ambasada Romaniei la Helsinki.

Procedura de aplicare - daca aveti vreodata nevoie - e foarte simpla. Iei cu tine ce acte ai, te machiezi un pic si pleci la ambasada. Eu nu m-am machiat, deci in concluzie am o poza pe care o sa le-o arat copiilor cand o sa ma intrebe cum arata Baubau sau Muma Padurii. La vreo 3 luni si un pic dupa ce am aplicat, am aflat ca a venit pasaportul - asta pentru ca sunt nu stiu ce aranjamente cu curierul/postasul din Romania, care vine doar de 3-4 ori pe an. Si nu, nu suna niciodata de 2 ori.

Dimineata m-am inarmat cu pasaportul vechi si am purces spre Ambasada. Cat un purice imi era inima, ca ma gandeam ca am de asteptat cine stie cat. Na, eu si conceptiile mele invechite despre institutiile statului.

Am sunat la poarta, mi-a deschis dl portar (nu stiu exact care e rolul lui, dar tot timpul inchide si deschide poarta cand merg eu pe-acolo).

Eu: Domnul Consul este?
El: Da, este intr-o sedinta. Vreti sa asteptati?


Si imi face semn spre un fel de camaruta, fara usa, cu un geam, unde de fapt vorbesti cu consulul. Eu intru.


El: Aveti telefon?
Eu: Da.
El: Lasati-l pe hol.
Eu: O_o

Pe perete, inainte de a intra in camaruta, era un semn in genul asta:

In primul rand, cand vad un telefon mobil taiat, in mintea mea inseamna ori ca trebuie sa il inchid, ori ca nu am voie sa vorbesc la el. Textul "telefon interzis" mie nu mi-a spus decat acelasi lucru: ori trebuie sa il inchid, ori nu am voie sa vorbesc la el. Nu mai spun ca nu am mai vazut semne asa. Doar poate "vorbitul la telefon interzis".

Buuuuuun.

Eu: Il inchid, si nu vorbesc la el.

El: Trebuie sa il lasati pe hol. Nu aveti incredere?

Eu: Am plecat de la servici sa pot veni la ambasada, daca ma contacteaza sefa trebuie sa pot raspunde.

El: Il auziti de pe hol. Nu aveti incredere? Sunteti prima care va comportati asa.

Eu am ramas blocata. Numai eu sunt batuta in cap, numai mie mi se pare extrem de ciudat ca intr-o institutie a statului mi se spune ca trebuie sa imi las telefonul pe hol, inainte de a intra in camera de unde puteam vorbi cu consulul?

Anyways.

El: Dati-mi pasaportul.

Eu: Am nevoie de el, am venit sa il schimb.

El: Trebuie sa va inregistrez.

Eu: Sunt deja inregistrata aici. Si oricum imi schimb pasaportul, deci datele nu mai sunt valabile.

Moment in care apare consulul dintr-o sedinta si El i se adreseaza:

El: Domnul consul, nu ma inteleg deloc cu domnisoara.

Eu: O_o

In fine, ii dau pasaportul si merg in camera aia. Nu am vazut scris nicaieri cum ca ar trebui sa dai act de identitate de fiecare data cand mergi la ambasada. Dar eu is mai salbatica, nu prea sunt umblata pe la civilizatie, deci cine stie?

Imi iau intr-un sfarsit pasaportul nou, si dau sa plec. Eu am o problema cu cladirea ambasadei. E o cladire foarte frumoasa, cu un hol inalt, cu usi mari maro, de lemn. Foarte frumoasa. Si foarte neprietenoasa pentru mine, pentru ca mereu ma ratacesc. Dupa ce ies de la consul, niciodata nu stiu unde e iesirea. Si nu credeti ca ar fi vreun semn spre iesire. Asa ca merg cu tupeu spre o usa, care in mintea mea de om sarac cu duhul, parea a fi iesirea.

El (adica acelasi El de mai inainte): Unde mergeti?

Eu: :| 

Imi indrept pasii spre alta usa.

El:  Unde mergeti?

Eu: Vreau sa fac inspectie in ambasada. La iesire vreau sa ajung, NORMAL! Normal ca nu am zis nimic, ci doar ma uitam dezorientata.

Intr-un sfarsit am mers spre usa 3 si am ajuns afara. Mi-a tinut usa deschisa, si a stat si el in usa, de a trebuit sa ma strecor.

Acum eu va intreb:

Numai mie mi se pare ca Unde mergeti? e un comentariu de prost gust? Numai mie mi se pare ca modul politicos, cu care tratezi un om ametit care clar vrea sa iasa si nu stie pe unde, cu  Iesirea e in partea asta?

Numai mie mi se pare naspa cand cineva iti tine usa deschisa si sta in usa, de trebuie sa te zipezi sa incapi?

Numai mie mi se pare ciudat ca "telefon interzis" inseamna "trebuie sa iti parchezi telefonul pe hol, de parca ar fi un caine cu care nu ai voie sa intri la raionul de salamuri"?

Pun timpul in cutii

Imi place sa organizez chestii. Sa imi organizez sosetele in dulap, sa organizez alimentele in frigider. Deci probabil ca a venit momentul sa imi organizez si viata, sa nu mai umblu haotic asa din episod de serial in episod de serial.

Asa am descoperit ca google docs are o serie de templateuri pentru tot felul de minuni care ar putea sa iti trebuiasca, de la diverse bugete pana la CVuri, scrisori, si tot soiul de calendare. Mi-am luat si eu ceva in primire, se cheama "personal productivity dashboard". Ideea e ca in fiecare zi scrii acolo ce faci intre orele x si y, ai niste categorii de activitati, si iti calculeaza in procente pe ce iti petreci tu timpul. Eu personal mi-am adaugat si o foaie pentru istoric, sa vad daca am reusit sa  modific in bine modul in care imi petrec eu timpul.

Ce am observat pana acum?

In jur de 10-12% din timp il petrec in mijloacele de transport. Ce inseamna asta? Ca ori ar trebui sa imi minimizez timpul de calatorie, ori imi gasesc o activitate de facut.

Aproximativ 47% din timp il petrec la servici. Probabil ca ar fi spre binele meu sa ii si placa ce fac, sau macar sa fiu cel mai bun la ce fac.

E trist sa observ ca timpul pentru "leisure" e undeva la 3% uneori, sau ca imi ia o bucata mare de timp pana sunt gata sa ies din casa.  Lucrurile astea nu le stiam pana sa nu le observ. Ma gandesc cate lucruri mai fac fara sa imi dau seama, sau cate lucruri le pierd pentru ca nu le dau importanta.

Cu ideile astea in minte, imi propun sa am grija mai mare la cum imi petrec timpul. Practic, o singura viata avem, care se poate termina oricand, deci poate ar trebui sa incepem sa acordam mai multa atentie lucrurile care conteaza cu adevarat in viata noastra.

Max, the butcher

Next to the building I live, there is a butchery. The butcher is a man in his 50s, very well-mannered. He has never ever said any bad word to me. That’s because he never talks to me. His son, on the other hand, is the one always serving from 4pm to 8pm. To be truly honest, sometimes I cannot find him if I go there between 4 and 8, but I noticed that in this sort of cases, he is there earlier. And if he is not, then for sure he is walking out the back door at 8.30pm exactly, closing down the shop with his father. During work hours, he always smiles. At closing time, I have no clue, because I make sure he doesn’t see me.

His name is Max. That’s what the nametag on his chest says. I suspect he is a creative spirit, since he has this sort of dreamy look every time I catch his eye. There’s no wedding band. And i’m sure there’s no girlfriend either, since all the time he looks at my hands 2 seconds more than necessary. So what’s the harm in a little civilized exchange of smiles?

For 3 weeks, since I saw him running in the neighbourhood, I’ve been buying meat every single day. And so far, the smiles have been going back and forth and growing from showing one tooth up to showing almost the complete rows of teeth. And that’s all. I’m pretty sure some “i don’t sneeze because baby flies die from the draft” doll has deceived him. Otherwise I cannot understand how come in 3 weeks he hasn’t said a word. Obviously, there is something going on.

Yesterday I went shopping again. This time i needed some pork. I got in the butchery, queued for a while. It fit perfectly, because I had an excuse to throw glances at him from time to time. Max has been eyeing me all the time. He’s quite cute actually, although having to spot him behind the carcasses is not really a top fantasy of mine.

- Hello. What would you like today?
Huge grin appearing on my face.
- 200gr of pork meat.
- Coming up, fresh, he replies with a smile.
- Thank you!

Did you notice how he said “fresh”? There was a longer “e” than normally. And he didn’t blink at all. Just smiled, and looked at me.

When I got home, I unpacked the meat. It was packed very nicely, very considerate, in 2 layers of paper, so its juices wouldn’t ruin my other shopping. I bet he doesn’t make this effort for every customer he has. When I unfolded the second layer, I noticed there was something written on the paper. So he finally decided to give me his number, or make a move or something. It was about the time, since I kind of ran out of ideas of meat recipes or friends whom to offer the meat to.

The paper had a few words scratched:
- Stop stalking me. Thank you :)

De ce nu o sa mai zbor cu Blue1

In weekend am dat o fuga pana in Bruxelles. Fuga e cam putin spus, pentru ca stim cu totii ca Helsinki e la capatul pamantului, si nu prea ajungi rapid nicaieri - nici macar in Rusia.

Am luat zborurile de la Blue1. De obicei iau Finnair-ul, dar de data asta au intrecut masura la preturi, si Blue1-ul chiar avea la ore cu bun simt si pret ok. Si dusi am fost.

Helsinki - Bruxelles: vant din pupa, zbor lin, aterizare ca la cartofii aruncati din sac, dar in fine, am ajuns intr-o bucata, bagajele au venit repede. Nu prea am de ce sa ma plang, asa ca nu am sa comentez ca nici macar apa nu dau gratis in avion.

Bruxelles - Helsinki: zbor duminica, decolare la 7.45, ajungere in Helsinki pe la un 11 si ceva seara. In trenul dintre Liege spre Bruxelles, numai bine ce am primit un sms cum ca zborul s-a anulat, si lasati ca va contactam noi in legatura cu zborul in care o sa fiti reprogramati. Eu de felul meu sunt mai panicoasa, si deja ma vedeam intr-un miniconcediu de 2 saptamani in Belgia, tot asteptand sa fim reprogramati. Normal ca pentru bataia asta de cap imi inchipuiam ca primim si diurna, si la servici toti o sa fie compatimitori ca am ramas blocata pe taram plin de ciocolata si vorbitor de franceza. N-a fost sa fie. Cam la vreo ora - doua, am primit nu un sms, ci doua, cu reprogramarea: ba ca suntem pus in zborul cu escala la Copenhaga, ba ca suntem pusi in zborul (cu acelasi numar ca mai inainte), cu escala prin Stockholm. Am ajuns la aeroport un pic confuza, si ma gandeam daca ma lasa pe mine sa aleg. La ghiseu, o tanti cam nemultumita (era gravida si probabil avea o zi proasta), a inceput sa butoneze si sa ne spuna, pe un ton sa zicem care nu lasa loc de politeturi, ca daca nu ne convine reprogramarea, ea nu are ce sa ne faca. Si nu primim nici compensare, ca doar ni s-a gasit zbor. Asta era pe la 6pm. Pe la 6:15pm, tot stand cu pasaportul in mana, am intrebat-o daca e vreo problema de tot butoneaza de zor. Nu era nici o problema...cu biletul meu. Doar ca biletul lui Sebi fusese anulat. Iar butoneala, telefoane, puff-uri si paff-uri. La 6:30pm ne departam de ghiseu cu hartiile in mana, sperand ca o sa fie ok la imbarcare.

Si a fost. La ambele avioane. Mie imi place de Blue1 cum s-a gandit el asa in capusorul lui sa comaseze oamenii de la 2-3 zboruri, intr-un avion mare cu cate 6 locuri pe rand, sa il umple ochi, sa salveze ei combustibil. Manca-i-ar mama de economi. Si cum ne-a tinut frumusel in Stockholm, imbarcati pe toti, sa ajunga si oamenii care fusesera redirectionati prin Amsterdam. Si cum am ajuns in Helsinki cu 2 ore mai tarziu (adica la 1:20am), moment in care am realizat ca nu mai avem autobuz sa ajungem acasa.

Deci multumesc Blue1 pentru ca ai anulat zborul direct *fara nici un motiv*, ca ti-a pasat de nu ai mai putut de confortul calatorilor tai, care, apropos, au platit biletul.

Se pare ca Blue1 nu e la prima tentativa de genul asta. Aici altcineva povesteste cum Blue1 a anulat alt zbor, in aprilie anul asta, pe aceeasi ruta.

Pai fratilor, daca nu sunt destui calatori si nu va convine, de ce mai tineti zborul? Eu nu as fi ales nici in ruptul capului un zbor care sa ma aduca in aeroport la ora 1 dimineata, in conditiile in care a doua zi aveam munca.

Si ca sa raspund la intrebare: o sa evit cat pot de mult sa mai iau Blue1 dintr-un singur motiv mare si lat. Drept client, m-am simtit calcata in picioare. Daca era vreo problema serioasa pentru care se anula zborul, nu aveam nici o problema cu asta. Dar asa, ca nu da bine in cartile lor, mi se pare o dovada crasa de neprofesionalism.

Mike. The one and only

Somehow I don’t really have girl-friends. I’m more the kind of person to whom guys come and pour their soul. I’m not sure if they do it because it’s written across my face “free shrink” or simply because they honestly believe, in their innocence, that if you are a girl, you can read all the other girls’ minds.

So here is Mike. He’s about 2 years older than me, huge as a mountain, smart, has decent hobbies like wrestling, reading and being caught in the rain. The last bit I just said it not because it’s true, but because he does have a softish side. He does. Mike also likes refined food like chips with wasabi and snail with bernaise sauce. He has a strong idea about justice, and even beat once a guy who didn’t show up for our 4th date. Said he cannot stand the “imbeciles who take advantage of a girl”. I quite minded that, since I dumped the guy and Mike didn’t believe me. Now that i’m thinking about it, I don’t even know why we are friends because honestly, we don’t really have anything in common.

So Mike rings my door bell yesterday. It was a lazy sunday, I didn’t expect anyone. Naturally, my legs are unshaven and this is the only thing I am ashamed of in front of my guy-friends. I grab some long pants, put them on, and answer the door.

- Hi!
- Hi..
- Look, I’ve got some beer. If you are with someone, I wouldn’t mind sharing it, if he’s cool.
- Ok...I’m actually alone, browsing some magazines. What’s up?
- I’m decided, everything is set.
- What?
- Remember when we saw “The painted veil”? I told you then I want to go to Asia and help the orphans. And single mothers. And the sick. But mostly the orphans. Poor kids, not knowing their mom or dad. Or even worse, not knowing any of the two. I’ve got it all set with my brother. We’ll spend the summer there with a NGO. We put some money aside, and anyways we’ll use that for sweets and toys for kids, since the NGO will provide the shelter and bowl of soup for us. Besides, this is going to be a really good practice for later on when I open an orphanage.
- I didn’t know you were planning all this.
- It’s great, because for the first time in my life I feel I have a purpose. I can fight for something.
- Congrats, you are one of the few lucky ones!
- Well, I came over to tell you I’m leaving next week. And to ask you if I can leave my dog with you.
- Sure.
- There’s just one thing that bothers me still. You remember Melanie, the cute brunette from the art school? I’ve been dating her a couple of months nows.
- Yes.
- Could you keep an eye on her? She’s a little bit pregnant. I think it’s nice if someone could call her from time to time, so she won’t feel alone. I’ll be very busy, and besides there’s the time difference also. Would you do that for me?

And there he was. Mike, the fighter for a better world.

Maddox and me

I met Maddox exactly a week ago. We haven’t seen each other for the past 15 years, since we both graduated from highschool. He used to be the kind of guy that all girls liked, and he liked all and none of them. His special treat was that he would always find a hurt puppy, or cat, or bird, or whatever crawling, flying or walking breathing thing, that had between 0 and 10 legs. We would hang out a lot, because he would always want to fix the hurt creature, and my mom was a vet. Of course at that time I thought that he would find the poor animals on purpose, because he liked my brown eyes and he wanted to hang out more.

The moment when I discovered the truth was very much like this phonecall of his from last week: he called at 11pm, asking in a sugary voice if I liked the fruits he brought me that afternoon. The thing was that we hadn’t seen that afternoon, he just dialled a wrong number. He apologized, I made a small scene, and that was the true beginning of our pragmatical friendship: my mom would cure the animals with no charge, he would do my math homework, and together we would spend a lot of time talking about nonsense. With the first real girlfriend, we lost track of each other and I had no clue what had happened to him until last week.

His voice was shaky. From what I’ve seen in the movies, I could have sworn that he was drunk. We agreed to meet at a coffee shop in the design district. It took me 30 minutes to find it, so naturally I was late, and I was afraid I would not recognize him. What made me meet him after so much time? I guess the fact that I was alone again, piling up the socks of my last boyfriend, getting them ready for the bin. I saw it as a sign somehow - maybe I was high from the humongous amount of chocolate I had ingurgitated. I put my coat on, and I headed to the door, thinking that my brown eyes were a bit more wrinkled now.

Maddox was wearing a white pullover, and green gloves. He almost looked like an eco version of Santa Claus. He greeted me politely. I was expecting hugs, sobs and kisses, but I guess we are too old for that. Maddox sat across from me, ordered a glass of wine and looked me straight in the eye. “Great to see you”, he told me. I tried to echo his words, but just  a squeaky sound came out of my mouth. I was ashamed. Maddox put his left gloved hand on top of my hand and said he wants to tell me something. I wanted to ask him why he called me, after so many years, and why on earth we met in the design district. Also, I would have liked him to tell me I looked great. That was the least he could do to compensate all my unanswered questions.

- For the past 6 months, I have been building a house. For my fiancée and me.
- Great, congratulations!
- Actually not me myself. I’m only the architect. It’s quite beautiful. Spacious, huge windows, a small fireplace and a back garden for future kids to play in. There’s a grilling place also, a swing and a hammock. Next to it there’s a small kiosk with books. It’s the kind of house that you see in these latest magazines, that the celebrities have.
- Oh, wonderful!
- Everything is built already. The only thing left now is the outside painting. We couldn’t really agree on the colour from the beginning. I’m the architect, I should know better, but she’s the future wife, and she needs to like it better. Last week we decided to paint it ivory. It was such a beautiful day when we decided to paint it, that I didn’t feel like sitting on the side. I took a ladder, propped it next to the entrance door, and started painting. I could feel the wood taking rapid gulps from the paint in my brush. I wanted to put the paint all over my body, then hug the house and transfer the colour from my clothes to its walls. I wanted to reach to all the small corners, all the hidden pieces of wood that were hoping to get the paint. So I reached. Further and further. Until my ladder slipped and I felt suspended in the air. My hands were grabbing around, for anything that was solid. I don’t know how, my right hand found a rope. For the smallest moment, I was a huge and heavy fly suspended by a tiny spider thread. The next second I was landed on my back, and my right hand was burning. When I looked at it, my fingers were gone. The rope had cut through it, like a plastic knife cuts through butter.  Then they took me to the hospital.
- I’m sorry, I don’t know what to say...
- You don’t need to say anything. Do you want to hear something funny?
- Always.
- Last night, when I called you, I actually dialled the wrong number. I realized it too late, just now when I saw you. But since we met, do you know, by any chance, if your mother can get me some of those painkillers?

Sweets for my sweet..prietena

Partea cea mai frumoasa la a sta in strainatate e faptul ca poti cunoaste multi oameni din diverse culturi, si cum nu e nici tara ta, nici tara lor, puteti sa interactionati in pace si sa va plangeti impreuna la un pahar de vin cat de nedreapta e tara cu strainii. Partea cea mai putin frumoasa e ca, in general, in momentul in care cunosti straini intr-o tara straina, ei tind sa plece. Te intalnesti cu ei in diverse momente ale vietii tale, mergi acasa cu bucuria ca ai gasit pe cineva cu care te intelegi, si speri ca ai sa te mai intalnesti cu persoana respectiva.

Sa-ti faci prieteni in strainatate, in momentul in care nu mergi la scoala, e destul de interesant. Daca esti genul de persoana care merge doar la munca, ar fi bine sa iti schimbi un pic unghiul prin care vezi lucrurile. Dupa o varsta, colegii de servici nu mai pot fi comparati cu cei de scoala. Au familiile lor si au o ora fixa la care trebuie sa mearga sa ridice princhindeii de la gradinita. In plus, au prietenii lor deja. Asa ca daca tu personal ai nevoie de prieteni, ar fi bine sa te inscrii in niste grupuri de hobbyuri, sa iesi prin oras, sa mergi la diverse evenimente aranjate de organizatii pentru straini. Dar incearca sa nu pleci spre locurile respective cu singurul scop de a te intoarce de acolo cu o prietenie proaspat pecetluita. Poti intalni oameni cu care sa nu te intelegi deloc, sau oameni fata de care ai nevoie de mult timp sa te deschizi. Sau pur si simplu poti intalni oameni pe care parca ii cunosti de o vesnicie si v-ati jucat impreuna in papaleasca atunci cand erati mici.

O astfel de persoana am cunoscut in urma cu vreo 4 ani, si mi-a devenit prietena draga. Nu am sa o elogiez, pentru ca stie foarte bine ce calitati are. Am sa ii spun doar ca usile mele, si ale casei, si ale sufletului, ii sunt mereu deschise. Si chiar daca i-am promis ca nu ii dau cadou, ii trimit totusi ceva ce am reusit sa fac aseara pe la 11pm:

Sa ne revedem cu bine!