Am o intrebare

Am ajuns in acel moment al vietii cand deschid dulapul, ma uit ca Simon's cat in calendar, si ma enervez petrecandu-mi urmatoarele 2 ore (fara exagerare) cautand cu ce sa ma imbrac. Nimic nu se potriveste cu nimic, ce se potrivea de cand stiam eu ca se potriveste nu mai merge ca s-au ponosit piesele, ba sunt scurte, ba sunt lungi, ba sunt patrate, ba nu mai incap in ele. Parca as avea o oglinda de la un balci, din aia de te face oricum numai nu cum iti doresti.

Si-atunci ma enervez iar. Ca barbat, ca sa fii sexi/ingrijit, ai nevoie doar de 2 lucruri: o chitara sau un costum, dupa caz. E fapt stiut ca un barbat, oricum ar fi el, arata bine la costum. Poate sa aiba si barba, si taietei in ea, daca are costum intoarce priviri. Acelasi lucru si cu chitara: poate sa fie in pijamale, ciufulit, cu cearcane, daca are chitara, toate astea il fac doar mai atragator.

Sunt milioane de ghiduri pe net despre cum sa te imbraci, ce haine sa iti iei, milioane de carti, de benzi desenate, firme care sa te ajute in problema asta atat de marcanta. Fetele dau la coafor cat da un barbat pe mancare o luna intreaga, tot ele pierd ore intregi prin magazine si in cabine de schimb, doar sa iasa de acolo cu unghiile roase de nervi si cu parul naclait de fixativ tras in toate partile. Fetele se lupta cu celulita, isi smulg pana si perisorii nenascuti din folicule, iau ore de istoria artei ca sa se poata mazgali fara sa se vada pic de cosulet, urmulitza rosie sau patutza de alunita pe fatza. Barbatii pe de alta parte, isi taie unghiile, isi iau o pereche de pantaloni peste boxeri, se-agita un pic prin ploaie sa curga lipul si mazga de pe ei, si-s buni gata de insurat. Instant*!

Intr-o lume in care avem pretentii ca suntem egali, care e acel lucru care face o femeie instant sexi/atragatoare? Sa nu spuneti ca ochii, personalitatea sau oja de pe unghii, ca imi iau toate hainele, le duc la rau si le dau drumul spre mare sa se imbrace focile cu ele.

* Nu vreau sa vorbesc despre barbatii care merg cot la cot cu femeile la manichiura, pedichiura, tratamente corporale sau bronzat. Si asa ca la femei e mereu coada la baie, acum trebuie sa fie coada si la manichiura. Sa puna ei rufele la insirat, laptele la fiert si copiii la baitza in copaie, ca noi suntem ocupate sa stam la rand.

Ia tibea liubiu bolshoi

M-am cam plans ca Helsinki e departe. Ca nu ajungi nicaieri repede. Ca iti trebuie musai bilete de sute de euro sa poti merge undeva, chiar si pana in nordul tarii. Ce sa mai, ca suntem izolati, deconectati, pe bucata asta de pamant stancos inconjurat de ape racoroase, tupilati pe dupa un cotet sau lipaind tiptil cu talpile goale si fundul rosu de la caldura din sauna. Si asa e, suntem departe. Dar nu deconectati.

St Petersburg a tot fost pana acum ca un fel de Palatul Culturii - locul unde stiam ca pot ajunge repede, si nu prea am fost. Bine, mint, am fost intr-o vara timp de cateva duminici la rand, cand nu voiam sa ma controleze mama la temele de vacanta. Dar prindeti voi ideea: St Petersburg era orasul ala unde se vorbea in shto-uri, pentru care trebuia sa platesc viza. Asta pana in momentul in care niste prieteni ne-au propus sa mergem acolo, dupa ce ii batusem (ha!) la Catan.

Am luat o barca peste noapte, Sebi a pregatit niste sandvisuri, sa nu murim de foame. Dupa ce am pasit pe barca, am dat cu ochii de un nene de nu-ti venea sa ii spui nici "pis" care ne-a zis intr-o engleza foarte ruseasca sa punem bagajele la control. Era o banda exact ca la avion la security check. Rezultatul a fost ca ne-a confiscat mancarea. Daca aveti pofta sa mergeti la rusi cu barca din asta, va rog eu sa nu va luati mancare la voi. Sau daca va luati, sa fiti fete tinere cu fusta scurta sa le suciti mintile. Ca altfel va lasa flamanzi si obligati sa mancati pe barca, la suprapret. Partea buna e ca am avut material de glume tot excursia pe seama sandvisurilor alora. La o bucata de noapte am zgait ochii la spectacolul de pe barca, m-am ofticat ca eu nu-s inalta, slaba, flexibila si devreme acasa ca domnisoarele balerine/dansatoare, si am ajuns la mama Rusia.

Un oras mai plin de case cu interioare superbe, mai plin de cultura, eu nu am vazut. Daca vrei sa vizitezi toata Europa e de-ajuns sa mergi in St Petersburg: Peterhof e facut dupa Versailles si Shonbrun, piatetele de prin oras iti aduc aminte de tarile vest europene. Numai limba e diferita, si cu engleza chiar nu prea ai ce face. Mai bine vorbesti romana. Cel putin noi am avut placuta surpriza ca asta sa fie singura calatorie inafara Romaniei unde am vorbit romaneste cu personalul de la hotel, in conditiile in care tanti nu era romanca. Am fost si la spectacol cu dansuri mai populare, am fost in Hermitage (cica iti trebuie 11 ani sa il vezi daca stai 1 minut la fiecare exponat), ne-am pozat in fata bisericii Kazan, a Mantuitorului, Sf Isaac, pe langa niste poduri, pe langa niste statui, practic pe langa tot ce se putea poza. Daca ajungeti pe acolo musai sa mergeti cu autobuzul, daca vreti sa va aduceti aminte de vremurile cand aveam taxator si noi in autobuz. Sau daca va e dor de sictirul de la mezeluri sau alimentara, dati o raita intr-un magazin de prin oras.  

Si ca sa incheiem ziua frumos, mi-a sarit si o veverita in brate:

Om tavalit prin CSS

Sambata seara mi s-a intamplat un lucru extraordinar. M-am intalnit cu cativa prieteni, si o persoana noua, pe care nu o cunosteam, mi-a zis cu un zambet larg pe fata: Te stiu, ti-am citit blogul!

Ce poti sa raspunzi in situatii din genul asta? Eu nu te cunosc pe tine - suna naspa. Hihihi, hahaha - probabil e ok, daca esti destul de finut.  Sunt onorata - asta de fapt inseamna ca vanitatea mea a ajuns la cer, mai ales ca blogul meu nici nu e cel mai sprintar sau cel mai ferchezuit literar. Si sincer, vanitatea mea ajunsese la cer: mi-am cunoscut in sfarsit singura persoana dinafara arborelui genealogic care a aruncat un ochi aici.

In momentul in care mi s-a zis ca ma cunoaste de pe blog, automat am inceput sa ma intreb ce prostii am mai scris. A fost asa, ca in clipa dinaintea mortii, cand toate evenimentele importante din viata ti se perinda prin fata ochilor - probabil e ultima sansa sa iti dai seama daca ai trait degeaba sau nu. In mintea mea s-a facut total blanc, dar avand in vedere ca persoana zambea, am trecut peste moment.

Oare scriem cam mult pe net zilele astea? Cam prea personal? Stam prea mult urmarind ce se intampla in viata oamenilor din jurul nostru? Practic suntem ca niste gospodine casnice, care, in momentul in care Jose Armando pleaca de pe ecran, dam drumul la Facebook sa vedem ce mai fac dramele altora, care cu cine s-a mai casatorit, care ce copil mai are, care ce articole a mai citit? O fi normal? N-o fi? Daca nu avem curent 2 zile, o sa stam in baie sa ne roadem unghiile intrebandu-ne ce mai face X sau Y, ca vezi lelita, nu putem afla? Oare o sa ne trosneasca in moalele capului ca putem sa ii si sunam?

O sa ma gandesc la intrebarile astea, imediat ce inchid pagina asta de Facebook. Voi ati vazut ce animale dragute a postat Popeasca asta mica? Cum sa nu ma uit?

Dorintele unui om mic

Cand eram mica, voiam sa ma fac invatatoare. Au urmat apoi pe rand avocat, medic legist si am ajuns in IT.

Cand citesc biografia cuiva, imi doresc cu ardoare sa fiu in papucii lui. Imi doresc sa fiu balerina daca vad tutu si papuci de balerina. Imi doresc sa fiu patinatoare cand vad competitii de patinaj. Mor de dorinta sa fiu dansatoare sportiva de succes, sa fiu detinatoare de boutique cu trufe de ciocolata, sa fiu scriitoare, agent imobiliar, project manager, ceo, trainer, casnica posh cu  gradina si asociatii de binefacere, critic de mancare, detinator de galerie de arta, mireasa, student, organizator de evenimente, actrita, antrepreneur. Probabil daca mi s-ar indeplini toate dorintele, as ajunge un zarzavat de ocupatii.

In momentul in care vad pe cineva care e foarte bun in ceea ce face, vreau, in anumite circumstante, sa am aceeasi ocupatie. Sunt ca un catel in plina strada, care isi intoarce nasul dupa orice trecator care miroase mai bine. Apoi isi intoarce nasul dupa alt trecator, dar ramane in acelasi loc.

Mi-ar placea sa fiu ca toti oamenii minunati pe care ii intalnesc. Daca as fi macar o farama din fiecare om fain cu care am vorbit, as fi foarte fericita. Mi-ar placea sa oglindesc toate calitatile pe care le apreciez, si pe care le vad in oamenii din jurul meu. Nu sunt eroi, nu au salvat planeta, nu au inventat tocurile cui, ci doar au acel ceva care ii face sa fie deosebiti. Mi-ar placea sa am sarmul lor, priceperea lor, bunatatea lor, vointa lor, nasul lor ascutit pentru oportunitati, curajul de a schimba, cuvintele pentru a dezbate, zambetul lor. Pentru ca, in comparatie cu ei, eu sunt comuna. Asa ca de maine ma apuc de copiat.

Scurta lectie de vanzari

Acum vreo 2 saptamani am mers cu o colega de servici la un magazin. Sa-si ia femeia blugi. O fi farmecul feminin little black dress + tocuri cui, dar pe vantul si frigul asta, tot blugii sunt baza. Si daca mai pui si un hanorac cu gluga si manusi, om esti.

Cartierul unde e biroul meu e o zona industriala. Si totusi, pe langa cladirile cu birouri ale diverselor firme, s-au strecurat si un supermaketut si niste outleturi, printre care outlet Guess. Acolo am mers.

Am intrat, colega si-a exprimat doleantele, si vanzatoarea a inceput sa aduca perechi de blugi. Pentru ca eu ma uitam ca la muzeu, am putut observa cu atentie procesul. Vanzatoarea a venit intai cu vreo 4 perechi de blugi. Colega i-a probat, s-a uitat, s-a sucit. Vanzatoarea i-a mai adus o oglinda, sa se vada mai bine.

Pasul 2: Vanzatoarea a luat perechile care nu se potriveau, a adus altele si a intretinut chit-chat cu colega mea. Eu nu mai aveam loc in discutie. Vanzatoarea avea reactii mult mai empatice decat mine.

Pasul 3: Inca un torent de blugi adusi din "spate". S-au gasit 2 finalisti. Vanzatoarea pune intrebarea cheie: Porti curea? (in conditiile in care colega mea venise cu cureaua agatata la blugii vechi, si era vizibila in cabina).

Pasul 4: Vanzatoarea vine cu vreo 2 optiuni de curele, fara ca sa fie totusi cerute de colega. Curelele nu sunt finaliste.

Pasul 5: Le coup de grace. Vanzatoarea vine cu inca 2 optiuni de curele: una dupa preferintele colegei, si una total diferita (as indrazni sa spun opusa), impreuna cu un portofel la fel cu cureaua. Nu prea i-a mers, colega nu a vrut.

Bilant: a fost cumparata o pereche de blugi, si o curea. Cureaua destul de scumpa in comparatie cu blugii.

Mie mi s-a parut un proces fascinant. Acum sa vedem cum si unde pot aplica si eu tehnica.

Zero, cu economie

Saptamana trecuta, am fost invitata la un prieten acasa, sa vedem filme serioase. Am vazut primele 2 episoade din Meltdown, o miniserie despre ce a cauzat criza financiara din 2008 si de ce a cazut Lehman Brothers. Printre invitati a fost si un tip care manca economie pe paine.

Concluzia serii: eu habar nu am ce se intampla in jurul meu in economie. PIB suna vag cunoscut, inflatie parca am citit prin ziare, salar mediu pe economie e ceva ce sper sa fie un alt nume pentru jumate din salarul meu. Imi platesc facturile, pun bani in banca si sper ca la batraneti o sa fiu fericita. Mai cochetez un pic cu fondurile si bondurile, si in rest mananc inghetata linistita, dorm linistita, ca doar banii mei sunt in siguranta.

Se zice ca banul e ochiul dracului. O fi, dar cu ochii astia platim chiria sau rata, cumparam biscuiti, ne luam bilete. Se poate fara ei? Parca trocul nu prea mai e la moda. Sunt oameni care isi impart toate secretele curate si murdare, impart aceeasi perna, dar nu isi dau acces unul la contul celuilalt. Le spunem prietenilor imediat despre cat am baut ieri, ce am mancat, cum ne-am imbracat, cum am suferit, le aratam poze cu fatul inca nenascut, dar nu le zicem cat avem salarul. Clar banii sunt importanti. 

Tu stii cum iti cheltui veniturile? Stii ce taxe iti iau bancile? Stii cat cheltuiesti anual pe cafele in oras? Stii care e valoarea experientei si cunostintelor tale, in domeniul tau? Verifici vreodata daca locurile unde folosesti cardul iau din cont doar cat stii tu ca trebuiau sa ia?

Ai grija ce-ti doresti

Cum recunosti capra vecinului? E ai' mai grasa, mai blanoasa, mai voluptoasa si mai cornuta decat capra ta. Si cum capra mea parea cea mai costeliva dintre toate, si nu voiam sa o vad in fata ochilor, m-am apucat de schimbari.

Mi-am dorit sa am alte proiecte inafara de servici, si sa ma apuc sa vad daca obsesia mea din ultima vreme, sa fiu organizator de evenimente, are vreun mugure de dorinta pe bune, sau e doar un moft. Asa ca m-am inscris in JCI. Pana acum, totul bine, oameni faini.

Mi-am dorit, normal, sa arat ca in reviste. Asa ca am inceput sa merg la sala (ma laud si eu ca purcelul la zambiluta, ca abia am inceput saptamana asta). Rezultatul: ma dor toti muschii, de ma pot aseza pe scaun doar daca sunt aruncata  acolo cu o macara. Coboratul scarilor e un chin, si chiar nu credeam ca o sa imi simt vreodata picioarele ca 2 bete care s-au rupt la mijloc si fiecare jumatate da sa mearga in alta directie.

Mi-am dorit sa stiu finlandeza. In principiu merg la 2 cursuri acuma, si ar trebui sa imi fac mai multe ocazii sa incerc sa vorbesc.

Mi-am dorit sa ma intalnesc mai mult cu prietenii. Na, ma intalnesc, ce sa fac :)

Mi-am mai dorit sa scriu mai mult, sa fac un curs de scris povestiri scurte, sa fac un curs toastmasters, sa imi iau o certificare de pm. Astea deocamdata sunt la sectiunea "in a 8a zi din saptamana", ca primele 7 sunt plinute cu cele mentionate mai sus.

Si uite-asa, de unde eram nemultumita ca nu fac destul/nu ies destul/nu socializez destul, am ajuns sa ma gandesc cu dragoste si jind la serile pe care le aveam cand stateam cu picioarele pe pereti si citeam. Sunt sau nu sunt oamenii suciti?

Ideea e sa te bucuri de ce capra ai. Chiar daca iti doresti alta capra, nu o renega pe asta de acum. In timp ce o hranesti sa o faci mai grasa, mai frumoasa si mai aratoasa, suie-te pe o capita si mai vezi-o si de acolo. Daca nu iti place unghiul ala, mai invarte-te in jurul ei, pana gasesti un punct de vedere de unde o poti admira. Ca asa cum e ea, capra asta e baza pe care se construieste capra pe care o vrei. Nu mai da cu pietre in tine ca esti pe ici si pe dincolo, ci fii prietena cu tine si ia-te frumusel de dupa umeri cand esti nemultumita.

Hai, fruntea sus!

Vizita la Ambasada Romaniei la Helsinki

M-o prins si pe mine "ora chioara" si m-am maritat. Ca orice femeie cu mintea la cap, mi-am schimbat numele. Si ca orice cetatean care in loc sa stea la vatra parinteasca sta lelea prin alte tari, si nu are suficient timp in Romania, am aplicat pentru un pasaport nou, cu numele schimbat, la Ambasada Romaniei la Helsinki.

Procedura de aplicare - daca aveti vreodata nevoie - e foarte simpla. Iei cu tine ce acte ai, te machiezi un pic si pleci la ambasada. Eu nu m-am machiat, deci in concluzie am o poza pe care o sa le-o arat copiilor cand o sa ma intrebe cum arata Baubau sau Muma Padurii. La vreo 3 luni si un pic dupa ce am aplicat, am aflat ca a venit pasaportul - asta pentru ca sunt nu stiu ce aranjamente cu curierul/postasul din Romania, care vine doar de 3-4 ori pe an. Si nu, nu suna niciodata de 2 ori.

Dimineata m-am inarmat cu pasaportul vechi si am purces spre Ambasada. Cat un purice imi era inima, ca ma gandeam ca am de asteptat cine stie cat. Na, eu si conceptiile mele invechite despre institutiile statului.

Am sunat la poarta, mi-a deschis dl portar (nu stiu exact care e rolul lui, dar tot timpul inchide si deschide poarta cand merg eu pe-acolo).

Eu: Domnul Consul este?
El: Da, este intr-o sedinta. Vreti sa asteptati?


Si imi face semn spre un fel de camaruta, fara usa, cu un geam, unde de fapt vorbesti cu consulul. Eu intru.


El: Aveti telefon?
Eu: Da.
El: Lasati-l pe hol.
Eu: O_o

Pe perete, inainte de a intra in camaruta, era un semn in genul asta:

In primul rand, cand vad un telefon mobil taiat, in mintea mea inseamna ori ca trebuie sa il inchid, ori ca nu am voie sa vorbesc la el. Textul "telefon interzis" mie nu mi-a spus decat acelasi lucru: ori trebuie sa il inchid, ori nu am voie sa vorbesc la el. Nu mai spun ca nu am mai vazut semne asa. Doar poate "vorbitul la telefon interzis".

Buuuuuun.

Eu: Il inchid, si nu vorbesc la el.

El: Trebuie sa il lasati pe hol. Nu aveti incredere?

Eu: Am plecat de la servici sa pot veni la ambasada, daca ma contacteaza sefa trebuie sa pot raspunde.

El: Il auziti de pe hol. Nu aveti incredere? Sunteti prima care va comportati asa.

Eu am ramas blocata. Numai eu sunt batuta in cap, numai mie mi se pare extrem de ciudat ca intr-o institutie a statului mi se spune ca trebuie sa imi las telefonul pe hol, inainte de a intra in camera de unde puteam vorbi cu consulul?

Anyways.

El: Dati-mi pasaportul.

Eu: Am nevoie de el, am venit sa il schimb.

El: Trebuie sa va inregistrez.

Eu: Sunt deja inregistrata aici. Si oricum imi schimb pasaportul, deci datele nu mai sunt valabile.

Moment in care apare consulul dintr-o sedinta si El i se adreseaza:

El: Domnul consul, nu ma inteleg deloc cu domnisoara.

Eu: O_o

In fine, ii dau pasaportul si merg in camera aia. Nu am vazut scris nicaieri cum ca ar trebui sa dai act de identitate de fiecare data cand mergi la ambasada. Dar eu is mai salbatica, nu prea sunt umblata pe la civilizatie, deci cine stie?

Imi iau intr-un sfarsit pasaportul nou, si dau sa plec. Eu am o problema cu cladirea ambasadei. E o cladire foarte frumoasa, cu un hol inalt, cu usi mari maro, de lemn. Foarte frumoasa. Si foarte neprietenoasa pentru mine, pentru ca mereu ma ratacesc. Dupa ce ies de la consul, niciodata nu stiu unde e iesirea. Si nu credeti ca ar fi vreun semn spre iesire. Asa ca merg cu tupeu spre o usa, care in mintea mea de om sarac cu duhul, parea a fi iesirea.

El (adica acelasi El de mai inainte): Unde mergeti?

Eu: :| 

Imi indrept pasii spre alta usa.

El:  Unde mergeti?

Eu: Vreau sa fac inspectie in ambasada. La iesire vreau sa ajung, NORMAL! Normal ca nu am zis nimic, ci doar ma uitam dezorientata.

Intr-un sfarsit am mers spre usa 3 si am ajuns afara. Mi-a tinut usa deschisa, si a stat si el in usa, de a trebuit sa ma strecor.

Acum eu va intreb:

Numai mie mi se pare ca Unde mergeti? e un comentariu de prost gust? Numai mie mi se pare ca modul politicos, cu care tratezi un om ametit care clar vrea sa iasa si nu stie pe unde, cu  Iesirea e in partea asta?

Numai mie mi se pare naspa cand cineva iti tine usa deschisa si sta in usa, de trebuie sa te zipezi sa incapi?

Numai mie mi se pare ciudat ca "telefon interzis" inseamna "trebuie sa iti parchezi telefonul pe hol, de parca ar fi un caine cu care nu ai voie sa intri la raionul de salamuri"?

Pun timpul in cutii

Imi place sa organizez chestii. Sa imi organizez sosetele in dulap, sa organizez alimentele in frigider. Deci probabil ca a venit momentul sa imi organizez si viata, sa nu mai umblu haotic asa din episod de serial in episod de serial.

Asa am descoperit ca google docs are o serie de templateuri pentru tot felul de minuni care ar putea sa iti trebuiasca, de la diverse bugete pana la CVuri, scrisori, si tot soiul de calendare. Mi-am luat si eu ceva in primire, se cheama "personal productivity dashboard". Ideea e ca in fiecare zi scrii acolo ce faci intre orele x si y, ai niste categorii de activitati, si iti calculeaza in procente pe ce iti petreci tu timpul. Eu personal mi-am adaugat si o foaie pentru istoric, sa vad daca am reusit sa  modific in bine modul in care imi petrec eu timpul.

Ce am observat pana acum?

In jur de 10-12% din timp il petrec in mijloacele de transport. Ce inseamna asta? Ca ori ar trebui sa imi minimizez timpul de calatorie, ori imi gasesc o activitate de facut.

Aproximativ 47% din timp il petrec la servici. Probabil ca ar fi spre binele meu sa ii si placa ce fac, sau macar sa fiu cel mai bun la ce fac.

E trist sa observ ca timpul pentru "leisure" e undeva la 3% uneori, sau ca imi ia o bucata mare de timp pana sunt gata sa ies din casa.  Lucrurile astea nu le stiam pana sa nu le observ. Ma gandesc cate lucruri mai fac fara sa imi dau seama, sau cate lucruri le pierd pentru ca nu le dau importanta.

Cu ideile astea in minte, imi propun sa am grija mai mare la cum imi petrec timpul. Practic, o singura viata avem, care se poate termina oricand, deci poate ar trebui sa incepem sa acordam mai multa atentie lucrurile care conteaza cu adevarat in viata noastra.

Max, the butcher

Next to the building I live, there is a butchery. The butcher is a man in his 50s, very well-mannered. He has never ever said any bad word to me. That’s because he never talks to me. His son, on the other hand, is the one always serving from 4pm to 8pm. To be truly honest, sometimes I cannot find him if I go there between 4 and 8, but I noticed that in this sort of cases, he is there earlier. And if he is not, then for sure he is walking out the back door at 8.30pm exactly, closing down the shop with his father. During work hours, he always smiles. At closing time, I have no clue, because I make sure he doesn’t see me.

His name is Max. That’s what the nametag on his chest says. I suspect he is a creative spirit, since he has this sort of dreamy look every time I catch his eye. There’s no wedding band. And i’m sure there’s no girlfriend either, since all the time he looks at my hands 2 seconds more than necessary. So what’s the harm in a little civilized exchange of smiles?

For 3 weeks, since I saw him running in the neighbourhood, I’ve been buying meat every single day. And so far, the smiles have been going back and forth and growing from showing one tooth up to showing almost the complete rows of teeth. And that’s all. I’m pretty sure some “i don’t sneeze because baby flies die from the draft” doll has deceived him. Otherwise I cannot understand how come in 3 weeks he hasn’t said a word. Obviously, there is something going on.

Yesterday I went shopping again. This time i needed some pork. I got in the butchery, queued for a while. It fit perfectly, because I had an excuse to throw glances at him from time to time. Max has been eyeing me all the time. He’s quite cute actually, although having to spot him behind the carcasses is not really a top fantasy of mine.

- Hello. What would you like today?
Huge grin appearing on my face.
- 200gr of pork meat.
- Coming up, fresh, he replies with a smile.
- Thank you!

Did you notice how he said “fresh”? There was a longer “e” than normally. And he didn’t blink at all. Just smiled, and looked at me.

When I got home, I unpacked the meat. It was packed very nicely, very considerate, in 2 layers of paper, so its juices wouldn’t ruin my other shopping. I bet he doesn’t make this effort for every customer he has. When I unfolded the second layer, I noticed there was something written on the paper. So he finally decided to give me his number, or make a move or something. It was about the time, since I kind of ran out of ideas of meat recipes or friends whom to offer the meat to.

The paper had a few words scratched:
- Stop stalking me. Thank you :)