Oglinda oglinjoara 2
Nu puteam sa pun o singura poza aici. Multumesc Sandra! Daca cineva mai doreste, daca cineva mai pofteste, puteti sa ii scrieti ei direct.
Oglinda oglinjoara
Imi place sa citesc reviste glamour. Si, ca orice fata, m-am intrebat de multe ori cum ar fi fost viata mea daca aveam soldurile mai inguste, mai putine cosuri, picioarele mai lungi. Si un job de fotomodel. Calatorii, machiaj, bijuuri, haine, poze, poze, poze, mancat fructe toata ziua, mers la sala. Nu job 9-5 de luni pana vineri!
Sambata, in loc sa stau acasa sa fac curat, mancare, si sa ma pregatesc de sezatoare, am avut o sedinta foto, cu o draga prietena, Sandra. M-a mazgalit frumos, a aranjat luminile, am avut muzica faina, ce mai, un studio adevarat.
Un preview din ce-a iesit:
Aici puteti sa vedeti mai multe portrete.
Sambata, in loc sa stau acasa sa fac curat, mancare, si sa ma pregatesc de sezatoare, am avut o sedinta foto, cu o draga prietena, Sandra. M-a mazgalit frumos, a aranjat luminile, am avut muzica faina, ce mai, un studio adevarat.
Un preview din ce-a iesit:
Aici puteti sa vedeti mai multe portrete.
Albume, organizari si dureri de cap
Imi plac albumele la nebunie. Albume de familie, albume cu poze, albume cu orice, numai albume sa fie. Legate frumos, cu diverse chestii lipite pe si in ele. Cred ca scrapbook-urile au fost inventate pentru mine.
Asa ca de acum cateva saptamani, de cand m-am apucat de nunta, caut un "scrapbook"in care sa fac un fel de jurnal al nuntii. Ce am reusit sa organizez, ce nu, ce mai e de facut. O chestie pe care o sa o citesc cand o sa fiu baba si o sa simt fioarele/fuioarele si nervii organizarii. Si tot caut, si nu am gasit inca nimic.
Aveti idee unde pot gasi asa ceva?
Asa ca de acum cateva saptamani, de cand m-am apucat de nunta, caut un "scrapbook"in care sa fac un fel de jurnal al nuntii. Ce am reusit sa organizez, ce nu, ce mai e de facut. O chestie pe care o sa o citesc cand o sa fiu baba si o sa simt fioarele/fuioarele si nervii organizarii. Si tot caut, si nu am gasit inca nimic.
Aveti idee unde pot gasi asa ceva?
Eu, 1900 km si ce am lasat acolo
Vama Veche - Calul din Marlboro
Mi-e dor de acasa. M-a lovit asa subit. Asa credeam eu. De fapt, e acolo, undeva, tot timpul, dar nu il las eu tot timpul sa iasa la iveala. Mi-e dor de orasul asta aflat la 1900 km de unde sunt acum. Mi-e dor...si doare. Asa, un pic.
Filantropica..aproape cu acte in regula
Muraturile sunt in borcan, painea la facut, asa ca pot sa va povestesc ce mi s-a intamplat azi. Si musai sa vad zic, ca am avut o impresie de deja-vu mai ceva ca adevaratele deja-vu-uri ale mele.
Ieseam din gara, sa merg spre Kamppi la autobuz. De obicei la gara e ameteala mare, sunt multi oameni, de toate felurile. Care mai de care cu bagaje, care mai de care fuga dupa tren, fuga dupa autobuz si tot asa. Si mai e si o statie de taxi. Tot la gara vin si autobuzele dinspre aeroport.
Deci ieseam din gara, mergeam cu pasi repezi. Cand aud o voce firava: Do you speak english? Un nenisor care imi ajungea pana la umar, infofolit intr-un palton, putin par pe cap. Arata ca un veritabil om de afaceri. Curatel. Numai ca nu prea avea tupeu. Eu "spic inglish", cum sa nu spic? Asa ca a urmat dialogul in engleza.
Eu: Pot sa va ajut cu ceva?
Nenisor: Tocmai am venit de la Manchester. (moment in care eu detectez un foarte slab accent englezesc. slab, dar straduit). Masina mea...blablabla ceva ce nu am inteles....masina...iar bla blabla ceva ce nu am auzit deloc....asa ca masina mea...si iar ceva zis repede si cu tonul foarte coborat.Puteti sa imi imprumutati 2 euro?
In clipa asta mi-a venit sa rad. Mai, dar nitzica originalitate, nimic?! Am vazut si eu filmul ala.
Asa, sfat gratis din partea mea in cazul in care oamenii astia ajung sa imi citeasca blogul: Nenisorilor, daca tot faceti o treaba, macar face-ti-o ca lumea: nu ziceti ca sunteti din Manchester daca nu aveti accent, daca vreti sa pareti oameni de afaceri macar fiti mai siguri pe voi, mai hotarati si vorbiti dom'le mai tare si cu tupeu. Ca doar nu sunteti la cersit, nu?
Ieseam din gara, sa merg spre Kamppi la autobuz. De obicei la gara e ameteala mare, sunt multi oameni, de toate felurile. Care mai de care cu bagaje, care mai de care fuga dupa tren, fuga dupa autobuz si tot asa. Si mai e si o statie de taxi. Tot la gara vin si autobuzele dinspre aeroport.
Deci ieseam din gara, mergeam cu pasi repezi. Cand aud o voce firava: Do you speak english? Un nenisor care imi ajungea pana la umar, infofolit intr-un palton, putin par pe cap. Arata ca un veritabil om de afaceri. Curatel. Numai ca nu prea avea tupeu. Eu "spic inglish", cum sa nu spic? Asa ca a urmat dialogul in engleza.
Eu: Pot sa va ajut cu ceva?
Nenisor: Tocmai am venit de la Manchester. (moment in care eu detectez un foarte slab accent englezesc. slab, dar straduit). Masina mea...blablabla ceva ce nu am inteles....masina...iar bla blabla ceva ce nu am auzit deloc....asa ca masina mea...si iar ceva zis repede si cu tonul foarte coborat.Puteti sa imi imprumutati 2 euro?
In clipa asta mi-a venit sa rad. Mai, dar nitzica originalitate, nimic?! Am vazut si eu filmul ala.
Asa, sfat gratis din partea mea in cazul in care oamenii astia ajung sa imi citeasca blogul: Nenisorilor, daca tot faceti o treaba, macar face-ti-o ca lumea: nu ziceti ca sunteti din Manchester daca nu aveti accent, daca vreti sa pareti oameni de afaceri macar fiti mai siguri pe voi, mai hotarati si vorbiti dom'le mai tare si cu tupeu. Ca doar nu sunteti la cersit, nu?
Cloudberry Sofa - primele rezultate
Ziceam acu ceva vreme ca am inceput un grup de "creative writing". La prima intalnire am fost 3 oameni(aproximativ 4, daca numaram si persoana care a venit pe final). La a doua intalnire, de aseara, au fost nici mai mult nici mai putin de 6 oameni! Impreuna cu cei care au venit sa spuna "salut", au fost 10!
Imi creste inima cand vad ca sunt si alti oameni interesati de scris. Pentru mine a fost un challenge sa ii zicem pe englezeste, pentru ca nu am mai scris povestiri pana acum in engleza. Daca vreti sa va delectati/sau nu, pun mai jos prima povestire pentru grup, dupa tematica "anger" - de care eu m-am cam indepartat cu gratie. Totate povestirile, alte tuturor celor care sunt de acord bineinteles, vor fi publicate si aici.
Si acum luati o cana de cafea si rabdare, ca urmeaza (din pacate in engleza, si cu greseli):
Imi creste inima cand vad ca sunt si alti oameni interesati de scris. Pentru mine a fost un challenge sa ii zicem pe englezeste, pentru ca nu am mai scris povestiri pana acum in engleza. Daca vreti sa va delectati/sau nu, pun mai jos prima povestire pentru grup, dupa tematica "anger" - de care eu m-am cam indepartat cu gratie. Totate povestirile, alte tuturor celor care sunt de acord bineinteles, vor fi publicate si aici.
Si acum luati o cana de cafea si rabdare, ca urmeaza (din pacate in engleza, si cu greseli):
I can see some blood dripping from his upper lip on his lower lip, making room through the cracks. His whole skin is cracked, I can almost see the flesh under it. The blood is burning over his arid skin. He’s licking his upper lip, but he’s out of saliva, so the blood doesn’t go away. The only thing that happens is his blood smudging his cracked and dry mouth, and his evil teeth. Teeth that bite from inside his cheeks. I want with all my being that he’s got one crack for each and every bruise that he ever gave me.
I scoop my legs under me. It’s cold, the sandstone is cold, and the wall is stinging me. I feel I’m going numb. I can see his snake’s tongue, like a metallic saw, cutting through each piece of innocence I still have left.
I’ve been growing here. At times when kids were going to Dad’s Day fairs, I was home, under the table, shaking, knowing that he would come home and throw an empty bottle at me. He never did. I was hoping he would, and then we could be friends. Some kids at the shelter were saying that that happened with them and their dads. I feel sick. So much trust, so many hopes, so much misery, for nothing. So many childish dreams. The only thing I learnt from him is how to swear. And how to stay still when I just want to hit him so hard that he would ask me to forgive him.
One second, and the shower hose is eating again at my flesh. One second of not paying attention, on the cold tiles. And his bloodshot eyes. I’ve never seen so much hatred in my life. With every day, with every blink of eye, with every drop of air that he sucks, his hatred grows bigger and bigger. Sometimes, when I count my bruises, I wonder how much hatred it takes to suck him in, to make him the Hatred Man. We could learn at him in school and the small girls would know to stay away from him, when they are grown up women. They at least would never marry a Hatred Man and thousands of children would be spared. My leg is aching.
I tried once to drink some washing powder. To clean away whatever’s wrong about me.
He’s shouting at me, and I cannot make myself smaller than this. I would like to be a fly. Stinky, ugly fly that no one cares or bothers about. I can fly over shit. I’ve been in shit for such a long time, that now I want to see how it looks from above. I feel I could yell. Not scream, I’ve done enough of that. Just in my dreams, as to not wake up the soon-to-be Hatred Man.
I wrote my will. It was easy to write, I have nothing to give. I just wrote that I leave all my longing, and all my hopes on my mother’s tomb. Then I got myself an A4 with his face printed on it. I stuck it on my face. And I waited for him.
He came late. I could hear him clearing his throat and spitting in front of the door. I straightened up. He opened the door, stepped inside. I was with my back at the door. He shouted at me, to go. Or face him. He’s smelling of alcohol and whores. I tightened my grip on my mother’s picture. He undid his belt and struck me. Once. Hard, with all his power. I turned, and the picture fell from my hand. He saw it, and he saw his picture on my face. I could feel the world shattering on me. On him. He was sitting in front of me, dumb. I tried to pick up my mother’s picture. He hurried up to get it before me, got tangled up, and fell on the ground. He was crying. With all his Hatred Man heart, with his entire weight, with all his loneliness, all his anger, all his unclosed wounds. And from that moment on, I knew I loved him.
I scoop my legs under me. It’s cold, the sandstone is cold, and the wall is stinging me. I feel I’m going numb. I can see his snake’s tongue, like a metallic saw, cutting through each piece of innocence I still have left.
I’ve been growing here. At times when kids were going to Dad’s Day fairs, I was home, under the table, shaking, knowing that he would come home and throw an empty bottle at me. He never did. I was hoping he would, and then we could be friends. Some kids at the shelter were saying that that happened with them and their dads. I feel sick. So much trust, so many hopes, so much misery, for nothing. So many childish dreams. The only thing I learnt from him is how to swear. And how to stay still when I just want to hit him so hard that he would ask me to forgive him.
One second, and the shower hose is eating again at my flesh. One second of not paying attention, on the cold tiles. And his bloodshot eyes. I’ve never seen so much hatred in my life. With every day, with every blink of eye, with every drop of air that he sucks, his hatred grows bigger and bigger. Sometimes, when I count my bruises, I wonder how much hatred it takes to suck him in, to make him the Hatred Man. We could learn at him in school and the small girls would know to stay away from him, when they are grown up women. They at least would never marry a Hatred Man and thousands of children would be spared. My leg is aching.
I tried once to drink some washing powder. To clean away whatever’s wrong about me.
He’s shouting at me, and I cannot make myself smaller than this. I would like to be a fly. Stinky, ugly fly that no one cares or bothers about. I can fly over shit. I’ve been in shit for such a long time, that now I want to see how it looks from above. I feel I could yell. Not scream, I’ve done enough of that. Just in my dreams, as to not wake up the soon-to-be Hatred Man.
I wrote my will. It was easy to write, I have nothing to give. I just wrote that I leave all my longing, and all my hopes on my mother’s tomb. Then I got myself an A4 with his face printed on it. I stuck it on my face. And I waited for him.
He came late. I could hear him clearing his throat and spitting in front of the door. I straightened up. He opened the door, stepped inside. I was with my back at the door. He shouted at me, to go. Or face him. He’s smelling of alcohol and whores. I tightened my grip on my mother’s picture. He undid his belt and struck me. Once. Hard, with all his power. I turned, and the picture fell from my hand. He saw it, and he saw his picture on my face. I could feel the world shattering on me. On him. He was sitting in front of me, dumb. I tried to pick up my mother’s picture. He hurried up to get it before me, got tangled up, and fell on the ground. He was crying. With all his Hatred Man heart, with his entire weight, with all his loneliness, all his anger, all his unclosed wounds. And from that moment on, I knew I loved him.
Finlanda. Cu "F" de la cotet.
A inceput sa imi placa la nebunie toamna. De cand ma stiu, anotimpul meu preferat a fost iarna. Imediat ce m-am mutat in Finlanda, anotimpul meu preferat a devenit vara. Dar acum..imi place toamna.
Nu am sa intru intr-o divagatie draguta despre frunzele rosii si verzi, despre copacii care parca sunt de aur din cauza soarelui in frunzele galbene, sau despre belsugul de prune la 1.5euro/kg din magazine. Am sa vorbesc despre mersul la cotet.
Ce poti face toamna la cotet? Cam acelasi lucru pe care il faci si vara: mananci, faci sauna, te plimbi prin padure. Pescuiesti. Daca esti norocos, prinzi o stiuca de 2.8kg (asa cum am facut noi weekendul asta). Si in loc de a merge la cules fragi si mure, mergi la cules ciuperci. Chiar ieri la ora de finlandeza am avut propozitia asta: Sa mergi toamna prin padure cu un cos in mana si cizmele de cauciuc in picioare e minunat! Si chiar asa e. Cu 2 cosuri de nuiele, am mers in padure dupa ciuperci si ne-am intors cu cosurile pline. Ca sa vedeti cat de entuziasmati sunt finlandezii de ciuperci, au un verb special, sienestää, care inseamna "a culege ciuperci". Si ca sa va mai faceti inca o idee despre valoarea lor, trebuie sa stiti ca unul din cei mai bogati oameni din Finlanda e un italian care s-a mutat aici, si exporta ciuperci din padure in Italia.
Si intre noi fie vorba, nimic nu se compara cu a veni de afara cu nasul inghetat si sa ajungi in cotet, unde pocnesc mocnit lemnele in soba, semintele de bostan se prajesc cumincioare, si miroase a placinta cu ciuperci proaspat scoasa din cuptor. Iar in timp ce iti scoti din picioare sosetele de lana care ti-au tinut cald in ciubotele de cauciuc, dai cu nasul de navodul intins asa de decor, in care sunt prinse falci uscate de stiuci.
Cine nu a simtit toate astea, nu are dreptul sa spuna ca stie Finlanda.
Nu am sa intru intr-o divagatie draguta despre frunzele rosii si verzi, despre copacii care parca sunt de aur din cauza soarelui in frunzele galbene, sau despre belsugul de prune la 1.5euro/kg din magazine. Am sa vorbesc despre mersul la cotet.
Ce poti face toamna la cotet? Cam acelasi lucru pe care il faci si vara: mananci, faci sauna, te plimbi prin padure. Pescuiesti. Daca esti norocos, prinzi o stiuca de 2.8kg (asa cum am facut noi weekendul asta). Si in loc de a merge la cules fragi si mure, mergi la cules ciuperci. Chiar ieri la ora de finlandeza am avut propozitia asta: Sa mergi toamna prin padure cu un cos in mana si cizmele de cauciuc in picioare e minunat! Si chiar asa e. Cu 2 cosuri de nuiele, am mers in padure dupa ciuperci si ne-am intors cu cosurile pline. Ca sa vedeti cat de entuziasmati sunt finlandezii de ciuperci, au un verb special, sienestää, care inseamna "a culege ciuperci". Si ca sa va mai faceti inca o idee despre valoarea lor, trebuie sa stiti ca unul din cei mai bogati oameni din Finlanda e un italian care s-a mutat aici, si exporta ciuperci din padure in Italia.
Si intre noi fie vorba, nimic nu se compara cu a veni de afara cu nasul inghetat si sa ajungi in cotet, unde pocnesc mocnit lemnele in soba, semintele de bostan se prajesc cumincioare, si miroase a placinta cu ciuperci proaspat scoasa din cuptor. Iar in timp ce iti scoti din picioare sosetele de lana care ti-au tinut cald in ciubotele de cauciuc, dai cu nasul de navodul intins asa de decor, in care sunt prinse falci uscate de stiuci.
Cine nu a simtit toate astea, nu are dreptul sa spuna ca stie Finlanda.
Grecia, musacaua mea draga - III
Partea I
Partea II
Absolut fiecare excursie in care mergem trebuie sa aiba un eveniment care sa o faca..interesanta sa zicem. Spre exemplu, acum ceva ani, cand trebuia sa ne intoarcem de undeva de prin Maramures, era sa pierdem trenul spre casa. Alta data, a deraiat Mocanita. Cu alta ocazie, am coborat intr-o halta(gresit, evident), si ne-am trezit intr-un sat cu caini, dar fara locuri de cazare. Si mai era si seara, si nici un tren la orizont. Dar tocmai lucrurile astea sunt lucrurile de care am sa imi amintesc prima oara cand ma gandesc la excursiile trecute. Si bineinteles ca nici mersul in Grecia nu face exceptie. Sau mai bine zis, intorsul in Atena dupa vacanta pe insula.
Am avut avionul inapoi spre Helsinki in ziua de gratie 24 septembrie, asa pe la ora 12. Asa ca am decis sa ne intoarcem din insula Paros seara dinainte, sa fim siguri ca prindem avionul. Miscare desteapta, nu-i asa?
Am ajuns cu barca inapoi in Pireu pe la orele 11 din noapte, cu sarsanalele in spinare, am luat-o hai hui pe strada, sa ajungem la hotel. Nu are rost sa ii spun numele, ca sincer nu vreau sa ii fac reclama. Stanga-mprejur pe strada, hopa pana la semafor, verde la semafor...scraaaaaaaash! Asa a aparut ca magarul din ceata o masina gata sa dea peste mine. Eu, pe verde. Masina, pe rosu. Sebi, injura. Eu, apoape ma ia plansul. Una la mana.
Cu inima in gat, am oprit un taxi, soferita la volan. Tinerica, frumusica, parea de incredere. Buluc in masina, bagajele in portbagaj, ii zicem hotelul unde vrem sa ajungem (conform amicului google, hotelul ar trebui sa fie la vreo 10 minute de mers pe jos).
Tanti: Ce hotel?
Noi: X.
Tanti: Ce adresa?
N: citim adresa de zor.
T: Nu exista asa strada aici!
Noi: ii aratam foaia printata cu rezervarea la hotel.
T o da pe romana: Sebi..ce adresa e asta? (Sebi fiind numele pe care era facuta rezervarea...ca orice rezervare incepe cu numele persoanei ..) Ziceti-mi fratilor ce strada e.
Eu ma intrebam daca e beata, drogata sau chiar proasta.
Dupa alt pingpong de ce adresa e, ca nu exista, ne dam jos din masina. Si urcam in alt taxi.
Alt taxi, alta poveste. Nene din tipul celor cu lant gros la gat, nevasta care tremura acasa cand vine el de la munca, si sta cu berea pe burta la teveu. Nene nu porneste masina de taxat, noi nu zicem nimic (si noi, flori de primavara in ale mersului cu taxiul). In schimb, nene stie unde e hotelul, o ia frumusel pe strazi. La un colt de strada vede un tip care astepta dumnezeu stie ce, opreste masina, il ia si pe el. Eu m-am speriat, l-am intrebat pe Sebi ce se intampla si am inceput sa imi fac rugaciunea. Am ajuns la hotel. Aici, alta poveste.
Nene: 7 euro.
Noi: Cat?! (in minte: pai acum 2 saptamani am dat 6 euro pe 25 minute de taxi, nu pe 5 minute ca acuma..)
Nene: 7 euro
Noi: Nu se poate. Cat arata masina de taxat?
Nene: Pai taxiul, plus taxa de extra bagaj (da, o geanta mica de cabina si un rucsac. Asta da extrabagaj!)
Noi: Si masina cat arata?
Nene: 5 euro, plus 2 euro taxa.
Sebi: Fac poza la numar, nu are cum sa fie atat.
Nene se tine tare pe pozitii, sta mandru ca un paun langa masina. Dupa care, vede ca noi tot nu vrem sa platim atata, incepe sa ne injure, si ne injura, se enerveaza, si pleaca scraaaaaaaaaaaash cu pasagerul langa el. Eu nu stiu daca sa rad sau sa ma enervez. A doua la mana.
Macar am ajuns la hotel, e cineva la receptie, ne zice unde e camera. La demisol. Eh, camera a fost alta poveste. Asa camera cu luminite multicolore pe tavan, perete transparent la baie(din "caramizi" din alea de sticla transparente), asa perdele rosii ce-am vazut, asa jacuzzi ce era in camera...m-am simtit ca pretty woman inainte sa il cunoasca pe Richard Gere. Dupa socul initial, a inceput sa imi para rau ca nu aveam la mine lenjerie care sa fie la nivelul camerei si asteptarilor camerei. Ca sa nu mai spun ca erau oglinzi peste tot. Really, not my style. Dar daca va intereseaza, pot sa va dau datele de contact ale hotelului. A treia la mana.
Dar ce a pus capac la toate a fost ca din Pireu pana la aeroport am schimbat vreo 3 trenuri, si am ajuns la aeroport la limita. Adica, dupa ce s-a inchis ghiseul de checkin. Venind dintr-o tara nordica, ne-am revoltat. Trebuia sa se inchida la 11.20, si era 11.16 si era inchis. Slava domnului ca am venit dintr-o tara nordica unde daca zice ca magazinul e deschis pana la 8, atunci la 8 fara 2 minute inca poti intra in magazin. Numai asa am avut tupeu de am reusit sa ne facem checkinul.
Per total, ce sa zic. O excursie pe cinste.
Partea II
Absolut fiecare excursie in care mergem trebuie sa aiba un eveniment care sa o faca..interesanta sa zicem. Spre exemplu, acum ceva ani, cand trebuia sa ne intoarcem de undeva de prin Maramures, era sa pierdem trenul spre casa. Alta data, a deraiat Mocanita. Cu alta ocazie, am coborat intr-o halta(gresit, evident), si ne-am trezit intr-un sat cu caini, dar fara locuri de cazare. Si mai era si seara, si nici un tren la orizont. Dar tocmai lucrurile astea sunt lucrurile de care am sa imi amintesc prima oara cand ma gandesc la excursiile trecute. Si bineinteles ca nici mersul in Grecia nu face exceptie. Sau mai bine zis, intorsul in Atena dupa vacanta pe insula.
Am avut avionul inapoi spre Helsinki in ziua de gratie 24 septembrie, asa pe la ora 12. Asa ca am decis sa ne intoarcem din insula Paros seara dinainte, sa fim siguri ca prindem avionul. Miscare desteapta, nu-i asa?
Am ajuns cu barca inapoi in Pireu pe la orele 11 din noapte, cu sarsanalele in spinare, am luat-o hai hui pe strada, sa ajungem la hotel. Nu are rost sa ii spun numele, ca sincer nu vreau sa ii fac reclama. Stanga-mprejur pe strada, hopa pana la semafor, verde la semafor...scraaaaaaaash! Asa a aparut ca magarul din ceata o masina gata sa dea peste mine. Eu, pe verde. Masina, pe rosu. Sebi, injura. Eu, apoape ma ia plansul. Una la mana.
Cu inima in gat, am oprit un taxi, soferita la volan. Tinerica, frumusica, parea de incredere. Buluc in masina, bagajele in portbagaj, ii zicem hotelul unde vrem sa ajungem (conform amicului google, hotelul ar trebui sa fie la vreo 10 minute de mers pe jos).
Tanti: Ce hotel?
Noi: X.
Tanti: Ce adresa?
N: citim adresa de zor.
T: Nu exista asa strada aici!
Noi: ii aratam foaia printata cu rezervarea la hotel.
T o da pe romana: Sebi..ce adresa e asta? (Sebi fiind numele pe care era facuta rezervarea...ca orice rezervare incepe cu numele persoanei ..) Ziceti-mi fratilor ce strada e.
Eu ma intrebam daca e beata, drogata sau chiar proasta.
Dupa alt pingpong de ce adresa e, ca nu exista, ne dam jos din masina. Si urcam in alt taxi.
Alt taxi, alta poveste. Nene din tipul celor cu lant gros la gat, nevasta care tremura acasa cand vine el de la munca, si sta cu berea pe burta la teveu. Nene nu porneste masina de taxat, noi nu zicem nimic (si noi, flori de primavara in ale mersului cu taxiul). In schimb, nene stie unde e hotelul, o ia frumusel pe strazi. La un colt de strada vede un tip care astepta dumnezeu stie ce, opreste masina, il ia si pe el. Eu m-am speriat, l-am intrebat pe Sebi ce se intampla si am inceput sa imi fac rugaciunea. Am ajuns la hotel. Aici, alta poveste.
Nene: 7 euro.
Noi: Cat?! (in minte: pai acum 2 saptamani am dat 6 euro pe 25 minute de taxi, nu pe 5 minute ca acuma..)
Nene: 7 euro
Noi: Nu se poate. Cat arata masina de taxat?
Nene: Pai taxiul, plus taxa de extra bagaj (da, o geanta mica de cabina si un rucsac. Asta da extrabagaj!)
Noi: Si masina cat arata?
Nene: 5 euro, plus 2 euro taxa.
Sebi: Fac poza la numar, nu are cum sa fie atat.
Nene se tine tare pe pozitii, sta mandru ca un paun langa masina. Dupa care, vede ca noi tot nu vrem sa platim atata, incepe sa ne injure, si ne injura, se enerveaza, si pleaca scraaaaaaaaaaaash cu pasagerul langa el. Eu nu stiu daca sa rad sau sa ma enervez. A doua la mana.
Macar am ajuns la hotel, e cineva la receptie, ne zice unde e camera. La demisol. Eh, camera a fost alta poveste. Asa camera cu luminite multicolore pe tavan, perete transparent la baie(din "caramizi" din alea de sticla transparente), asa perdele rosii ce-am vazut, asa jacuzzi ce era in camera...m-am simtit ca pretty woman inainte sa il cunoasca pe Richard Gere. Dupa socul initial, a inceput sa imi para rau ca nu aveam la mine lenjerie care sa fie la nivelul camerei si asteptarilor camerei. Ca sa nu mai spun ca erau oglinzi peste tot. Really, not my style. Dar daca va intereseaza, pot sa va dau datele de contact ale hotelului. A treia la mana.
Dar ce a pus capac la toate a fost ca din Pireu pana la aeroport am schimbat vreo 3 trenuri, si am ajuns la aeroport la limita. Adica, dupa ce s-a inchis ghiseul de checkin. Venind dintr-o tara nordica, ne-am revoltat. Trebuia sa se inchida la 11.20, si era 11.16 si era inchis. Slava domnului ca am venit dintr-o tara nordica unde daca zice ca magazinul e deschis pana la 8, atunci la 8 fara 2 minute inca poti intra in magazin. Numai asa am avut tupeu de am reusit sa ne facem checkinul.
Per total, ce sa zic. O excursie pe cinste.
Grecia, musacaua mea draga - II
Partea I
In episodul trecut povesteam despre invelisul musacalei. Acum sa ajungem la umpluta: insula Paros(nu Păros).
Insula Paros e la 5 ore cu barca de Pireu. Banuiesc ca tanti de la ghiseu ne-a vazut mai rupti in coate, ca ne-a oferit bilete fara loc, asa ca atunci cand am ajuns pe barca habar nu aveam ca poti rezerva loc. Ne-am dus ca paduchele in frunte la locurile cu aer conditionat, tapiterie moale si ecrane cu Mr Bean, asta pana sa vedem ca lumea avea bilete cu loc. Asa ca ne-am luat frumusel sarsanalele si am mers pe punte, care se pare ca era pentru cei ca noi. Inchipuiti-va numai: pleaca de la loc cu aer conditionat cand afara puteam sa vad caldura cu ochiul liber, si ajuns pe punte, acoperita cu niste sticlarie si scaune de plastic - curat sera! Am trecut peste asta, si am ajuns intr-un final inapoi la locurile aerisite. Asa ca dupa 5 ore in care m-am delectat cu Living to tell the tale a lui Marquez am ajuns in Paros. Prima impresie? Inca de la coborarea din barca am fost asaltati de un conglomerat de bastinasi care isi ofereau care mai de care serviciile de cazare. Phiu!
Am stat in Parikia. Si ca sa va faceti o idee despre Parikia, am ajuns sa stam acolo 8 nopti in loc de 2 pentru simplul fapt ca e un loc unde toata lumea pare sa cunoasca pe toata lumea, tanti frantuzoaica la restaurantul careia am mancat in prima seara ne-a salutat in fiecare zi dupa aia, pepenii erau divini, gazda hotelului unde am stat era foarte draguta, puteam sta la plaja, am inotat, am mers la scuba diving, e rost sa mai continui? Singura mea intrebare a fost de ce nu au toate casele acoperisuri albastre, pana sa ma dumiresc eu ca pozele pitoresti pe care le vazusem cu acoperisuri albastre erau de fapt biserici sau manastiri.
Mi-au placut strazile inguste, smochinele de pe marginea drumului (direct din copac), plajele cu nisip fain si apa si mai faina, magarusii din umbra caselor albe, oamenii vorbareti, micul dejun in balcon, mirosul de gratar, livezile imense de maslini, cremsnitul de la o cofetarie ascunsa pe o straduta, doi pui de matza care se tineau dupa mine de parca erau cainii mei, si un anume magazin de bijuterii. A fost primul concediu, de cand suntem in Finlanda, pe care l-am petrecut in alta tara decat Romania.
In episodul trecut povesteam despre invelisul musacalei. Acum sa ajungem la umpluta: insula Paros(nu Păros).
Insula Paros e la 5 ore cu barca de Pireu. Banuiesc ca tanti de la ghiseu ne-a vazut mai rupti in coate, ca ne-a oferit bilete fara loc, asa ca atunci cand am ajuns pe barca habar nu aveam ca poti rezerva loc. Ne-am dus ca paduchele in frunte la locurile cu aer conditionat, tapiterie moale si ecrane cu Mr Bean, asta pana sa vedem ca lumea avea bilete cu loc. Asa ca ne-am luat frumusel sarsanalele si am mers pe punte, care se pare ca era pentru cei ca noi. Inchipuiti-va numai: pleaca de la loc cu aer conditionat cand afara puteam sa vad caldura cu ochiul liber, si ajuns pe punte, acoperita cu niste sticlarie si scaune de plastic - curat sera! Am trecut peste asta, si am ajuns intr-un final inapoi la locurile aerisite. Asa ca dupa 5 ore in care m-am delectat cu Living to tell the tale a lui Marquez am ajuns in Paros. Prima impresie? Inca de la coborarea din barca am fost asaltati de un conglomerat de bastinasi care isi ofereau care mai de care serviciile de cazare. Phiu!
Am stat in Parikia. Si ca sa va faceti o idee despre Parikia, am ajuns sa stam acolo 8 nopti in loc de 2 pentru simplul fapt ca e un loc unde toata lumea pare sa cunoasca pe toata lumea, tanti frantuzoaica la restaurantul careia am mancat in prima seara ne-a salutat in fiecare zi dupa aia, pepenii erau divini, gazda hotelului unde am stat era foarte draguta, puteam sta la plaja, am inotat, am mers la scuba diving, e rost sa mai continui? Singura mea intrebare a fost de ce nu au toate casele acoperisuri albastre, pana sa ma dumiresc eu ca pozele pitoresti pe care le vazusem cu acoperisuri albastre erau de fapt biserici sau manastiri.
Mi-au placut strazile inguste, smochinele de pe marginea drumului (direct din copac), plajele cu nisip fain si apa si mai faina, magarusii din umbra caselor albe, oamenii vorbareti, micul dejun in balcon, mirosul de gratar, livezile imense de maslini, cremsnitul de la o cofetarie ascunsa pe o straduta, doi pui de matza care se tineau dupa mine de parca erau cainii mei, si un anume magazin de bijuterii. A fost primul concediu, de cand suntem in Finlanda, pe care l-am petrecut in alta tara decat Romania.
Desi in principiu imi place sa evit cliseele, pot sa spun cu mana pe inima ca m-as intoarce acolo. Si as sta un pic mai mult. Vreo 3-4 luni, asa.
Revista pres(ent)ei
Inca sunt datoare cu ce s-a intamplat pe insula in Grecia, si in ziua de gratie 23/24 septembrie, inapoi in Atena. Totusi, in ultima vreme s-au intamplat multe lucruri, si am fost harnicuta ca o albinuta.
Am inceput un nou curs de finlandeza. Mi-am supraestimat un pic calitatile, si dupa ce m-am simtit ca ultimul dintre pamanteni la o ora de Suomi4, am reusit sa ma transfer la o clasa mai aproape de nivelul meu, adica Suomi2. Profesoara e extraordinara si m-a bucurat sa imi dau seama ca imi mai aduc aminte chestii invatate acum aproape 1 an. Deci, minä puhun suomea*. Zmoac, zmoac, inteligenta lu' mama.
Alta chestie faina e ca respectivul curs Suomi2 e intr-o cladire a universitatii exact langa Biserica Alba. Adica am onoarea sa vad catedrala si pe zi, si pe noapte, si mai vad si eu ce se intampla in centru. Chestia mai putin faina e ca asta e singurul corp de universitate in care sunt inspaimantata sa intru. E *plin* de statui! Deci orele de finlandeza nu o sa fie doar ore de finlandeza, ci si epopei in care eu lupt de zor cu frica mea de statui. Brrrrr
Si ultima veste mareata e ca impreuna cu Helena incepem un grup de creative writing. Se cheama cloudberry sofa si joia viitoare avem prima intalnire. Deci daca esti in Helsinki si ai chef sa auzi niste povesti scrise de alti oameni, in timp ce stai frumusel pe canapea la mine acasa sau acasa la Helena, sau vrei ceva care sa iti dea inapoi "puterea" de a scrie, asta e locul pentru tine! Ca bonus, jocuri cu cuvinte, care au rolul sa stimuleze creativitatea. Asta ca sa nu mai poata nimeni spune "as scrie dar nu stiu despre ce".
Ta-da si pe mai tarziu.
Am inceput un nou curs de finlandeza. Mi-am supraestimat un pic calitatile, si dupa ce m-am simtit ca ultimul dintre pamanteni la o ora de Suomi4, am reusit sa ma transfer la o clasa mai aproape de nivelul meu, adica Suomi2. Profesoara e extraordinara si m-a bucurat sa imi dau seama ca imi mai aduc aminte chestii invatate acum aproape 1 an. Deci, minä puhun suomea*. Zmoac, zmoac, inteligenta lu' mama.
Alta chestie faina e ca respectivul curs Suomi2 e intr-o cladire a universitatii exact langa Biserica Alba. Adica am onoarea sa vad catedrala si pe zi, si pe noapte, si mai vad si eu ce se intampla in centru. Chestia mai putin faina e ca asta e singurul corp de universitate in care sunt inspaimantata sa intru. E *plin* de statui! Deci orele de finlandeza nu o sa fie doar ore de finlandeza, ci si epopei in care eu lupt de zor cu frica mea de statui. Brrrrr
Si ultima veste mareata e ca impreuna cu Helena incepem un grup de creative writing. Se cheama cloudberry sofa si joia viitoare avem prima intalnire. Deci daca esti in Helsinki si ai chef sa auzi niste povesti scrise de alti oameni, in timp ce stai frumusel pe canapea la mine acasa sau acasa la Helena, sau vrei ceva care sa iti dea inapoi "puterea" de a scrie, asta e locul pentru tine! Ca bonus, jocuri cu cuvinte, care au rolul sa stimuleze creativitatea. Asta ca sa nu mai poata nimeni spune "as scrie dar nu stiu despre ce".
Ta-da si pe mai tarziu.