Cum a aparut punga de carpa

Daca stai cu parintii,  nu mai citi in contiuare. Acum multi ani i-am zis sora-mii ca Mos Craciun nu exista, si cum am talent la spulberat iluzii,  daca ai sa continui sa citesti probabil ai sa-ti dai seama ca nici Mos Nicolae nu exista.

Acum ca suntem doar intre adulti si copiii au plecat plangand pe la ursuletii lor de plus, putem sa vorbim de lucruri serioase.

In general, "Mos Nicolae" aduce dulciuri, fructe, betisoare de urechi si felul de lucrusoare care pot incapea intr-un papuc. Pot spune ca eu sunt norocoasa, pentru ca m-a norocit natura cu papuci maaaaaari, deci plaja de cadouri e mai larga. Daca mosul aduce fructe, probabil le cumpara din supermarket, ca nu poti sa ii ceri sa care mango din Filipine, portocale din Spania si pepene din Turcia prin toata lumea. Mai ales ca face toate livrarile astea benevol. Daca le cumpara de la magazin, tantile alea dragute le pun in pungi de plastic. Pungile de plastic fosgaie. Fosgaitul trezeste. Mos Nicolae se sperie si fuge, nu inchide un ochi toata noaptea si tot incearca sa repete miscarea si sa umple ghetele.

Probabil problema asta a avut-o si altcineva inaintea mea. Si fiind satul sa infasoare cadourile in sosete si sa se mire nevasta ca ii miros cadourile in fiecare an, a inventat punga de carpa. q.e.d.

Am o intrebare

Am ajuns in acel moment al vietii cand deschid dulapul, ma uit ca Simon's cat in calendar, si ma enervez petrecandu-mi urmatoarele 2 ore (fara exagerare) cautand cu ce sa ma imbrac. Nimic nu se potriveste cu nimic, ce se potrivea de cand stiam eu ca se potriveste nu mai merge ca s-au ponosit piesele, ba sunt scurte, ba sunt lungi, ba sunt patrate, ba nu mai incap in ele. Parca as avea o oglinda de la un balci, din aia de te face oricum numai nu cum iti doresti.

Si-atunci ma enervez iar. Ca barbat, ca sa fii sexi/ingrijit, ai nevoie doar de 2 lucruri: o chitara sau un costum, dupa caz. E fapt stiut ca un barbat, oricum ar fi el, arata bine la costum. Poate sa aiba si barba, si taietei in ea, daca are costum intoarce priviri. Acelasi lucru si cu chitara: poate sa fie in pijamale, ciufulit, cu cearcane, daca are chitara, toate astea il fac doar mai atragator.

Sunt milioane de ghiduri pe net despre cum sa te imbraci, ce haine sa iti iei, milioane de carti, de benzi desenate, firme care sa te ajute in problema asta atat de marcanta. Fetele dau la coafor cat da un barbat pe mancare o luna intreaga, tot ele pierd ore intregi prin magazine si in cabine de schimb, doar sa iasa de acolo cu unghiile roase de nervi si cu parul naclait de fixativ tras in toate partile. Fetele se lupta cu celulita, isi smulg pana si perisorii nenascuti din folicule, iau ore de istoria artei ca sa se poata mazgali fara sa se vada pic de cosulet, urmulitza rosie sau patutza de alunita pe fatza. Barbatii pe de alta parte, isi taie unghiile, isi iau o pereche de pantaloni peste boxeri, se-agita un pic prin ploaie sa curga lipul si mazga de pe ei, si-s buni gata de insurat. Instant*!

Intr-o lume in care avem pretentii ca suntem egali, care e acel lucru care face o femeie instant sexi/atragatoare? Sa nu spuneti ca ochii, personalitatea sau oja de pe unghii, ca imi iau toate hainele, le duc la rau si le dau drumul spre mare sa se imbrace focile cu ele.

* Nu vreau sa vorbesc despre barbatii care merg cot la cot cu femeile la manichiura, pedichiura, tratamente corporale sau bronzat. Si asa ca la femei e mereu coada la baie, acum trebuie sa fie coada si la manichiura. Sa puna ei rufele la insirat, laptele la fiert si copiii la baitza in copaie, ca noi suntem ocupate sa stam la rand.

Ia tibea liubiu bolshoi

M-am cam plans ca Helsinki e departe. Ca nu ajungi nicaieri repede. Ca iti trebuie musai bilete de sute de euro sa poti merge undeva, chiar si pana in nordul tarii. Ce sa mai, ca suntem izolati, deconectati, pe bucata asta de pamant stancos inconjurat de ape racoroase, tupilati pe dupa un cotet sau lipaind tiptil cu talpile goale si fundul rosu de la caldura din sauna. Si asa e, suntem departe. Dar nu deconectati.

St Petersburg a tot fost pana acum ca un fel de Palatul Culturii - locul unde stiam ca pot ajunge repede, si nu prea am fost. Bine, mint, am fost intr-o vara timp de cateva duminici la rand, cand nu voiam sa ma controleze mama la temele de vacanta. Dar prindeti voi ideea: St Petersburg era orasul ala unde se vorbea in shto-uri, pentru care trebuia sa platesc viza. Asta pana in momentul in care niste prieteni ne-au propus sa mergem acolo, dupa ce ii batusem (ha!) la Catan.

Am luat o barca peste noapte, Sebi a pregatit niste sandvisuri, sa nu murim de foame. Dupa ce am pasit pe barca, am dat cu ochii de un nene de nu-ti venea sa ii spui nici "pis" care ne-a zis intr-o engleza foarte ruseasca sa punem bagajele la control. Era o banda exact ca la avion la security check. Rezultatul a fost ca ne-a confiscat mancarea. Daca aveti pofta sa mergeti la rusi cu barca din asta, va rog eu sa nu va luati mancare la voi. Sau daca va luati, sa fiti fete tinere cu fusta scurta sa le suciti mintile. Ca altfel va lasa flamanzi si obligati sa mancati pe barca, la suprapret. Partea buna e ca am avut material de glume tot excursia pe seama sandvisurilor alora. La o bucata de noapte am zgait ochii la spectacolul de pe barca, m-am ofticat ca eu nu-s inalta, slaba, flexibila si devreme acasa ca domnisoarele balerine/dansatoare, si am ajuns la mama Rusia.

Un oras mai plin de case cu interioare superbe, mai plin de cultura, eu nu am vazut. Daca vrei sa vizitezi toata Europa e de-ajuns sa mergi in St Petersburg: Peterhof e facut dupa Versailles si Shonbrun, piatetele de prin oras iti aduc aminte de tarile vest europene. Numai limba e diferita, si cu engleza chiar nu prea ai ce face. Mai bine vorbesti romana. Cel putin noi am avut placuta surpriza ca asta sa fie singura calatorie inafara Romaniei unde am vorbit romaneste cu personalul de la hotel, in conditiile in care tanti nu era romanca. Am fost si la spectacol cu dansuri mai populare, am fost in Hermitage (cica iti trebuie 11 ani sa il vezi daca stai 1 minut la fiecare exponat), ne-am pozat in fata bisericii Kazan, a Mantuitorului, Sf Isaac, pe langa niste poduri, pe langa niste statui, practic pe langa tot ce se putea poza. Daca ajungeti pe acolo musai sa mergeti cu autobuzul, daca vreti sa va aduceti aminte de vremurile cand aveam taxator si noi in autobuz. Sau daca va e dor de sictirul de la mezeluri sau alimentara, dati o raita intr-un magazin de prin oras.  

Si ca sa incheiem ziua frumos, mi-a sarit si o veverita in brate:

Om tavalit prin CSS

Sambata seara mi s-a intamplat un lucru extraordinar. M-am intalnit cu cativa prieteni, si o persoana noua, pe care nu o cunosteam, mi-a zis cu un zambet larg pe fata: Te stiu, ti-am citit blogul!

Ce poti sa raspunzi in situatii din genul asta? Eu nu te cunosc pe tine - suna naspa. Hihihi, hahaha - probabil e ok, daca esti destul de finut.  Sunt onorata - asta de fapt inseamna ca vanitatea mea a ajuns la cer, mai ales ca blogul meu nici nu e cel mai sprintar sau cel mai ferchezuit literar. Si sincer, vanitatea mea ajunsese la cer: mi-am cunoscut in sfarsit singura persoana dinafara arborelui genealogic care a aruncat un ochi aici.

In momentul in care mi s-a zis ca ma cunoaste de pe blog, automat am inceput sa ma intreb ce prostii am mai scris. A fost asa, ca in clipa dinaintea mortii, cand toate evenimentele importante din viata ti se perinda prin fata ochilor - probabil e ultima sansa sa iti dai seama daca ai trait degeaba sau nu. In mintea mea s-a facut total blanc, dar avand in vedere ca persoana zambea, am trecut peste moment.

Oare scriem cam mult pe net zilele astea? Cam prea personal? Stam prea mult urmarind ce se intampla in viata oamenilor din jurul nostru? Practic suntem ca niste gospodine casnice, care, in momentul in care Jose Armando pleaca de pe ecran, dam drumul la Facebook sa vedem ce mai fac dramele altora, care cu cine s-a mai casatorit, care ce copil mai are, care ce articole a mai citit? O fi normal? N-o fi? Daca nu avem curent 2 zile, o sa stam in baie sa ne roadem unghiile intrebandu-ne ce mai face X sau Y, ca vezi lelita, nu putem afla? Oare o sa ne trosneasca in moalele capului ca putem sa ii si sunam?

O sa ma gandesc la intrebarile astea, imediat ce inchid pagina asta de Facebook. Voi ati vazut ce animale dragute a postat Popeasca asta mica? Cum sa nu ma uit?

Dorintele unui om mic

Cand eram mica, voiam sa ma fac invatatoare. Au urmat apoi pe rand avocat, medic legist si am ajuns in IT.

Cand citesc biografia cuiva, imi doresc cu ardoare sa fiu in papucii lui. Imi doresc sa fiu balerina daca vad tutu si papuci de balerina. Imi doresc sa fiu patinatoare cand vad competitii de patinaj. Mor de dorinta sa fiu dansatoare sportiva de succes, sa fiu detinatoare de boutique cu trufe de ciocolata, sa fiu scriitoare, agent imobiliar, project manager, ceo, trainer, casnica posh cu  gradina si asociatii de binefacere, critic de mancare, detinator de galerie de arta, mireasa, student, organizator de evenimente, actrita, antrepreneur. Probabil daca mi s-ar indeplini toate dorintele, as ajunge un zarzavat de ocupatii.

In momentul in care vad pe cineva care e foarte bun in ceea ce face, vreau, in anumite circumstante, sa am aceeasi ocupatie. Sunt ca un catel in plina strada, care isi intoarce nasul dupa orice trecator care miroase mai bine. Apoi isi intoarce nasul dupa alt trecator, dar ramane in acelasi loc.

Mi-ar placea sa fiu ca toti oamenii minunati pe care ii intalnesc. Daca as fi macar o farama din fiecare om fain cu care am vorbit, as fi foarte fericita. Mi-ar placea sa oglindesc toate calitatile pe care le apreciez, si pe care le vad in oamenii din jurul meu. Nu sunt eroi, nu au salvat planeta, nu au inventat tocurile cui, ci doar au acel ceva care ii face sa fie deosebiti. Mi-ar placea sa am sarmul lor, priceperea lor, bunatatea lor, vointa lor, nasul lor ascutit pentru oportunitati, curajul de a schimba, cuvintele pentru a dezbate, zambetul lor. Pentru ca, in comparatie cu ei, eu sunt comuna. Asa ca de maine ma apuc de copiat.

Scurta lectie de vanzari

Acum vreo 2 saptamani am mers cu o colega de servici la un magazin. Sa-si ia femeia blugi. O fi farmecul feminin little black dress + tocuri cui, dar pe vantul si frigul asta, tot blugii sunt baza. Si daca mai pui si un hanorac cu gluga si manusi, om esti.

Cartierul unde e biroul meu e o zona industriala. Si totusi, pe langa cladirile cu birouri ale diverselor firme, s-au strecurat si un supermaketut si niste outleturi, printre care outlet Guess. Acolo am mers.

Am intrat, colega si-a exprimat doleantele, si vanzatoarea a inceput sa aduca perechi de blugi. Pentru ca eu ma uitam ca la muzeu, am putut observa cu atentie procesul. Vanzatoarea a venit intai cu vreo 4 perechi de blugi. Colega i-a probat, s-a uitat, s-a sucit. Vanzatoarea i-a mai adus o oglinda, sa se vada mai bine.

Pasul 2: Vanzatoarea a luat perechile care nu se potriveau, a adus altele si a intretinut chit-chat cu colega mea. Eu nu mai aveam loc in discutie. Vanzatoarea avea reactii mult mai empatice decat mine.

Pasul 3: Inca un torent de blugi adusi din "spate". S-au gasit 2 finalisti. Vanzatoarea pune intrebarea cheie: Porti curea? (in conditiile in care colega mea venise cu cureaua agatata la blugii vechi, si era vizibila in cabina).

Pasul 4: Vanzatoarea vine cu vreo 2 optiuni de curele, fara ca sa fie totusi cerute de colega. Curelele nu sunt finaliste.

Pasul 5: Le coup de grace. Vanzatoarea vine cu inca 2 optiuni de curele: una dupa preferintele colegei, si una total diferita (as indrazni sa spun opusa), impreuna cu un portofel la fel cu cureaua. Nu prea i-a mers, colega nu a vrut.

Bilant: a fost cumparata o pereche de blugi, si o curea. Cureaua destul de scumpa in comparatie cu blugii.

Mie mi s-a parut un proces fascinant. Acum sa vedem cum si unde pot aplica si eu tehnica.

Zero, cu economie

Saptamana trecuta, am fost invitata la un prieten acasa, sa vedem filme serioase. Am vazut primele 2 episoade din Meltdown, o miniserie despre ce a cauzat criza financiara din 2008 si de ce a cazut Lehman Brothers. Printre invitati a fost si un tip care manca economie pe paine.

Concluzia serii: eu habar nu am ce se intampla in jurul meu in economie. PIB suna vag cunoscut, inflatie parca am citit prin ziare, salar mediu pe economie e ceva ce sper sa fie un alt nume pentru jumate din salarul meu. Imi platesc facturile, pun bani in banca si sper ca la batraneti o sa fiu fericita. Mai cochetez un pic cu fondurile si bondurile, si in rest mananc inghetata linistita, dorm linistita, ca doar banii mei sunt in siguranta.

Se zice ca banul e ochiul dracului. O fi, dar cu ochii astia platim chiria sau rata, cumparam biscuiti, ne luam bilete. Se poate fara ei? Parca trocul nu prea mai e la moda. Sunt oameni care isi impart toate secretele curate si murdare, impart aceeasi perna, dar nu isi dau acces unul la contul celuilalt. Le spunem prietenilor imediat despre cat am baut ieri, ce am mancat, cum ne-am imbracat, cum am suferit, le aratam poze cu fatul inca nenascut, dar nu le zicem cat avem salarul. Clar banii sunt importanti. 

Tu stii cum iti cheltui veniturile? Stii ce taxe iti iau bancile? Stii cat cheltuiesti anual pe cafele in oras? Stii care e valoarea experientei si cunostintelor tale, in domeniul tau? Verifici vreodata daca locurile unde folosesti cardul iau din cont doar cat stii tu ca trebuiau sa ia?

Ai grija ce-ti doresti

Cum recunosti capra vecinului? E ai' mai grasa, mai blanoasa, mai voluptoasa si mai cornuta decat capra ta. Si cum capra mea parea cea mai costeliva dintre toate, si nu voiam sa o vad in fata ochilor, m-am apucat de schimbari.

Mi-am dorit sa am alte proiecte inafara de servici, si sa ma apuc sa vad daca obsesia mea din ultima vreme, sa fiu organizator de evenimente, are vreun mugure de dorinta pe bune, sau e doar un moft. Asa ca m-am inscris in JCI. Pana acum, totul bine, oameni faini.

Mi-am dorit, normal, sa arat ca in reviste. Asa ca am inceput sa merg la sala (ma laud si eu ca purcelul la zambiluta, ca abia am inceput saptamana asta). Rezultatul: ma dor toti muschii, de ma pot aseza pe scaun doar daca sunt aruncata  acolo cu o macara. Coboratul scarilor e un chin, si chiar nu credeam ca o sa imi simt vreodata picioarele ca 2 bete care s-au rupt la mijloc si fiecare jumatate da sa mearga in alta directie.

Mi-am dorit sa stiu finlandeza. In principiu merg la 2 cursuri acuma, si ar trebui sa imi fac mai multe ocazii sa incerc sa vorbesc.

Mi-am dorit sa ma intalnesc mai mult cu prietenii. Na, ma intalnesc, ce sa fac :)

Mi-am mai dorit sa scriu mai mult, sa fac un curs de scris povestiri scurte, sa fac un curs toastmasters, sa imi iau o certificare de pm. Astea deocamdata sunt la sectiunea "in a 8a zi din saptamana", ca primele 7 sunt plinute cu cele mentionate mai sus.

Si uite-asa, de unde eram nemultumita ca nu fac destul/nu ies destul/nu socializez destul, am ajuns sa ma gandesc cu dragoste si jind la serile pe care le aveam cand stateam cu picioarele pe pereti si citeam. Sunt sau nu sunt oamenii suciti?

Ideea e sa te bucuri de ce capra ai. Chiar daca iti doresti alta capra, nu o renega pe asta de acum. In timp ce o hranesti sa o faci mai grasa, mai frumoasa si mai aratoasa, suie-te pe o capita si mai vezi-o si de acolo. Daca nu iti place unghiul ala, mai invarte-te in jurul ei, pana gasesti un punct de vedere de unde o poti admira. Ca asa cum e ea, capra asta e baza pe care se construieste capra pe care o vrei. Nu mai da cu pietre in tine ca esti pe ici si pe dincolo, ci fii prietena cu tine si ia-te frumusel de dupa umeri cand esti nemultumita.

Hai, fruntea sus!

Vizita la Ambasada Romaniei la Helsinki

M-o prins si pe mine "ora chioara" si m-am maritat. Ca orice femeie cu mintea la cap, mi-am schimbat numele. Si ca orice cetatean care in loc sa stea la vatra parinteasca sta lelea prin alte tari, si nu are suficient timp in Romania, am aplicat pentru un pasaport nou, cu numele schimbat, la Ambasada Romaniei la Helsinki.

Procedura de aplicare - daca aveti vreodata nevoie - e foarte simpla. Iei cu tine ce acte ai, te machiezi un pic si pleci la ambasada. Eu nu m-am machiat, deci in concluzie am o poza pe care o sa le-o arat copiilor cand o sa ma intrebe cum arata Baubau sau Muma Padurii. La vreo 3 luni si un pic dupa ce am aplicat, am aflat ca a venit pasaportul - asta pentru ca sunt nu stiu ce aranjamente cu curierul/postasul din Romania, care vine doar de 3-4 ori pe an. Si nu, nu suna niciodata de 2 ori.

Dimineata m-am inarmat cu pasaportul vechi si am purces spre Ambasada. Cat un purice imi era inima, ca ma gandeam ca am de asteptat cine stie cat. Na, eu si conceptiile mele invechite despre institutiile statului.

Am sunat la poarta, mi-a deschis dl portar (nu stiu exact care e rolul lui, dar tot timpul inchide si deschide poarta cand merg eu pe-acolo).

Eu: Domnul Consul este?
El: Da, este intr-o sedinta. Vreti sa asteptati?


Si imi face semn spre un fel de camaruta, fara usa, cu un geam, unde de fapt vorbesti cu consulul. Eu intru.


El: Aveti telefon?
Eu: Da.
El: Lasati-l pe hol.
Eu: O_o

Pe perete, inainte de a intra in camaruta, era un semn in genul asta:

In primul rand, cand vad un telefon mobil taiat, in mintea mea inseamna ori ca trebuie sa il inchid, ori ca nu am voie sa vorbesc la el. Textul "telefon interzis" mie nu mi-a spus decat acelasi lucru: ori trebuie sa il inchid, ori nu am voie sa vorbesc la el. Nu mai spun ca nu am mai vazut semne asa. Doar poate "vorbitul la telefon interzis".

Buuuuuun.

Eu: Il inchid, si nu vorbesc la el.

El: Trebuie sa il lasati pe hol. Nu aveti incredere?

Eu: Am plecat de la servici sa pot veni la ambasada, daca ma contacteaza sefa trebuie sa pot raspunde.

El: Il auziti de pe hol. Nu aveti incredere? Sunteti prima care va comportati asa.

Eu am ramas blocata. Numai eu sunt batuta in cap, numai mie mi se pare extrem de ciudat ca intr-o institutie a statului mi se spune ca trebuie sa imi las telefonul pe hol, inainte de a intra in camera de unde puteam vorbi cu consulul?

Anyways.

El: Dati-mi pasaportul.

Eu: Am nevoie de el, am venit sa il schimb.

El: Trebuie sa va inregistrez.

Eu: Sunt deja inregistrata aici. Si oricum imi schimb pasaportul, deci datele nu mai sunt valabile.

Moment in care apare consulul dintr-o sedinta si El i se adreseaza:

El: Domnul consul, nu ma inteleg deloc cu domnisoara.

Eu: O_o

In fine, ii dau pasaportul si merg in camera aia. Nu am vazut scris nicaieri cum ca ar trebui sa dai act de identitate de fiecare data cand mergi la ambasada. Dar eu is mai salbatica, nu prea sunt umblata pe la civilizatie, deci cine stie?

Imi iau intr-un sfarsit pasaportul nou, si dau sa plec. Eu am o problema cu cladirea ambasadei. E o cladire foarte frumoasa, cu un hol inalt, cu usi mari maro, de lemn. Foarte frumoasa. Si foarte neprietenoasa pentru mine, pentru ca mereu ma ratacesc. Dupa ce ies de la consul, niciodata nu stiu unde e iesirea. Si nu credeti ca ar fi vreun semn spre iesire. Asa ca merg cu tupeu spre o usa, care in mintea mea de om sarac cu duhul, parea a fi iesirea.

El (adica acelasi El de mai inainte): Unde mergeti?

Eu: :| 

Imi indrept pasii spre alta usa.

El:  Unde mergeti?

Eu: Vreau sa fac inspectie in ambasada. La iesire vreau sa ajung, NORMAL! Normal ca nu am zis nimic, ci doar ma uitam dezorientata.

Intr-un sfarsit am mers spre usa 3 si am ajuns afara. Mi-a tinut usa deschisa, si a stat si el in usa, de a trebuit sa ma strecor.

Acum eu va intreb:

Numai mie mi se pare ca Unde mergeti? e un comentariu de prost gust? Numai mie mi se pare ca modul politicos, cu care tratezi un om ametit care clar vrea sa iasa si nu stie pe unde, cu  Iesirea e in partea asta?

Numai mie mi se pare naspa cand cineva iti tine usa deschisa si sta in usa, de trebuie sa te zipezi sa incapi?

Numai mie mi se pare ciudat ca "telefon interzis" inseamna "trebuie sa iti parchezi telefonul pe hol, de parca ar fi un caine cu care nu ai voie sa intri la raionul de salamuri"?

Pun timpul in cutii

Imi place sa organizez chestii. Sa imi organizez sosetele in dulap, sa organizez alimentele in frigider. Deci probabil ca a venit momentul sa imi organizez si viata, sa nu mai umblu haotic asa din episod de serial in episod de serial.

Asa am descoperit ca google docs are o serie de templateuri pentru tot felul de minuni care ar putea sa iti trebuiasca, de la diverse bugete pana la CVuri, scrisori, si tot soiul de calendare. Mi-am luat si eu ceva in primire, se cheama "personal productivity dashboard". Ideea e ca in fiecare zi scrii acolo ce faci intre orele x si y, ai niste categorii de activitati, si iti calculeaza in procente pe ce iti petreci tu timpul. Eu personal mi-am adaugat si o foaie pentru istoric, sa vad daca am reusit sa  modific in bine modul in care imi petrec eu timpul.

Ce am observat pana acum?

In jur de 10-12% din timp il petrec in mijloacele de transport. Ce inseamna asta? Ca ori ar trebui sa imi minimizez timpul de calatorie, ori imi gasesc o activitate de facut.

Aproximativ 47% din timp il petrec la servici. Probabil ca ar fi spre binele meu sa ii si placa ce fac, sau macar sa fiu cel mai bun la ce fac.

E trist sa observ ca timpul pentru "leisure" e undeva la 3% uneori, sau ca imi ia o bucata mare de timp pana sunt gata sa ies din casa.  Lucrurile astea nu le stiam pana sa nu le observ. Ma gandesc cate lucruri mai fac fara sa imi dau seama, sau cate lucruri le pierd pentru ca nu le dau importanta.

Cu ideile astea in minte, imi propun sa am grija mai mare la cum imi petrec timpul. Practic, o singura viata avem, care se poate termina oricand, deci poate ar trebui sa incepem sa acordam mai multa atentie lucrurile care conteaza cu adevarat in viata noastra.

Max, the butcher

Next to the building I live, there is a butchery. The butcher is a man in his 50s, very well-mannered. He has never ever said any bad word to me. That’s because he never talks to me. His son, on the other hand, is the one always serving from 4pm to 8pm. To be truly honest, sometimes I cannot find him if I go there between 4 and 8, but I noticed that in this sort of cases, he is there earlier. And if he is not, then for sure he is walking out the back door at 8.30pm exactly, closing down the shop with his father. During work hours, he always smiles. At closing time, I have no clue, because I make sure he doesn’t see me.

His name is Max. That’s what the nametag on his chest says. I suspect he is a creative spirit, since he has this sort of dreamy look every time I catch his eye. There’s no wedding band. And i’m sure there’s no girlfriend either, since all the time he looks at my hands 2 seconds more than necessary. So what’s the harm in a little civilized exchange of smiles?

For 3 weeks, since I saw him running in the neighbourhood, I’ve been buying meat every single day. And so far, the smiles have been going back and forth and growing from showing one tooth up to showing almost the complete rows of teeth. And that’s all. I’m pretty sure some “i don’t sneeze because baby flies die from the draft” doll has deceived him. Otherwise I cannot understand how come in 3 weeks he hasn’t said a word. Obviously, there is something going on.

Yesterday I went shopping again. This time i needed some pork. I got in the butchery, queued for a while. It fit perfectly, because I had an excuse to throw glances at him from time to time. Max has been eyeing me all the time. He’s quite cute actually, although having to spot him behind the carcasses is not really a top fantasy of mine.

- Hello. What would you like today?
Huge grin appearing on my face.
- 200gr of pork meat.
- Coming up, fresh, he replies with a smile.
- Thank you!

Did you notice how he said “fresh”? There was a longer “e” than normally. And he didn’t blink at all. Just smiled, and looked at me.

When I got home, I unpacked the meat. It was packed very nicely, very considerate, in 2 layers of paper, so its juices wouldn’t ruin my other shopping. I bet he doesn’t make this effort for every customer he has. When I unfolded the second layer, I noticed there was something written on the paper. So he finally decided to give me his number, or make a move or something. It was about the time, since I kind of ran out of ideas of meat recipes or friends whom to offer the meat to.

The paper had a few words scratched:
- Stop stalking me. Thank you :)

De ce nu o sa mai zbor cu Blue1

In weekend am dat o fuga pana in Bruxelles. Fuga e cam putin spus, pentru ca stim cu totii ca Helsinki e la capatul pamantului, si nu prea ajungi rapid nicaieri - nici macar in Rusia.

Am luat zborurile de la Blue1. De obicei iau Finnair-ul, dar de data asta au intrecut masura la preturi, si Blue1-ul chiar avea la ore cu bun simt si pret ok. Si dusi am fost.

Helsinki - Bruxelles: vant din pupa, zbor lin, aterizare ca la cartofii aruncati din sac, dar in fine, am ajuns intr-o bucata, bagajele au venit repede. Nu prea am de ce sa ma plang, asa ca nu am sa comentez ca nici macar apa nu dau gratis in avion.

Bruxelles - Helsinki: zbor duminica, decolare la 7.45, ajungere in Helsinki pe la un 11 si ceva seara. In trenul dintre Liege spre Bruxelles, numai bine ce am primit un sms cum ca zborul s-a anulat, si lasati ca va contactam noi in legatura cu zborul in care o sa fiti reprogramati. Eu de felul meu sunt mai panicoasa, si deja ma vedeam intr-un miniconcediu de 2 saptamani in Belgia, tot asteptand sa fim reprogramati. Normal ca pentru bataia asta de cap imi inchipuiam ca primim si diurna, si la servici toti o sa fie compatimitori ca am ramas blocata pe taram plin de ciocolata si vorbitor de franceza. N-a fost sa fie. Cam la vreo ora - doua, am primit nu un sms, ci doua, cu reprogramarea: ba ca suntem pus in zborul cu escala la Copenhaga, ba ca suntem pusi in zborul (cu acelasi numar ca mai inainte), cu escala prin Stockholm. Am ajuns la aeroport un pic confuza, si ma gandeam daca ma lasa pe mine sa aleg. La ghiseu, o tanti cam nemultumita (era gravida si probabil avea o zi proasta), a inceput sa butoneze si sa ne spuna, pe un ton sa zicem care nu lasa loc de politeturi, ca daca nu ne convine reprogramarea, ea nu are ce sa ne faca. Si nu primim nici compensare, ca doar ni s-a gasit zbor. Asta era pe la 6pm. Pe la 6:15pm, tot stand cu pasaportul in mana, am intrebat-o daca e vreo problema de tot butoneaza de zor. Nu era nici o problema...cu biletul meu. Doar ca biletul lui Sebi fusese anulat. Iar butoneala, telefoane, puff-uri si paff-uri. La 6:30pm ne departam de ghiseu cu hartiile in mana, sperand ca o sa fie ok la imbarcare.

Si a fost. La ambele avioane. Mie imi place de Blue1 cum s-a gandit el asa in capusorul lui sa comaseze oamenii de la 2-3 zboruri, intr-un avion mare cu cate 6 locuri pe rand, sa il umple ochi, sa salveze ei combustibil. Manca-i-ar mama de economi. Si cum ne-a tinut frumusel in Stockholm, imbarcati pe toti, sa ajunga si oamenii care fusesera redirectionati prin Amsterdam. Si cum am ajuns in Helsinki cu 2 ore mai tarziu (adica la 1:20am), moment in care am realizat ca nu mai avem autobuz sa ajungem acasa.

Deci multumesc Blue1 pentru ca ai anulat zborul direct *fara nici un motiv*, ca ti-a pasat de nu ai mai putut de confortul calatorilor tai, care, apropos, au platit biletul.

Se pare ca Blue1 nu e la prima tentativa de genul asta. Aici altcineva povesteste cum Blue1 a anulat alt zbor, in aprilie anul asta, pe aceeasi ruta.

Pai fratilor, daca nu sunt destui calatori si nu va convine, de ce mai tineti zborul? Eu nu as fi ales nici in ruptul capului un zbor care sa ma aduca in aeroport la ora 1 dimineata, in conditiile in care a doua zi aveam munca.

Si ca sa raspund la intrebare: o sa evit cat pot de mult sa mai iau Blue1 dintr-un singur motiv mare si lat. Drept client, m-am simtit calcata in picioare. Daca era vreo problema serioasa pentru care se anula zborul, nu aveam nici o problema cu asta. Dar asa, ca nu da bine in cartile lor, mi se pare o dovada crasa de neprofesionalism.

Mike. The one and only

Somehow I don’t really have girl-friends. I’m more the kind of person to whom guys come and pour their soul. I’m not sure if they do it because it’s written across my face “free shrink” or simply because they honestly believe, in their innocence, that if you are a girl, you can read all the other girls’ minds.

So here is Mike. He’s about 2 years older than me, huge as a mountain, smart, has decent hobbies like wrestling, reading and being caught in the rain. The last bit I just said it not because it’s true, but because he does have a softish side. He does. Mike also likes refined food like chips with wasabi and snail with bernaise sauce. He has a strong idea about justice, and even beat once a guy who didn’t show up for our 4th date. Said he cannot stand the “imbeciles who take advantage of a girl”. I quite minded that, since I dumped the guy and Mike didn’t believe me. Now that i’m thinking about it, I don’t even know why we are friends because honestly, we don’t really have anything in common.

So Mike rings my door bell yesterday. It was a lazy sunday, I didn’t expect anyone. Naturally, my legs are unshaven and this is the only thing I am ashamed of in front of my guy-friends. I grab some long pants, put them on, and answer the door.

- Hi!
- Hi..
- Look, I’ve got some beer. If you are with someone, I wouldn’t mind sharing it, if he’s cool.
- Ok...I’m actually alone, browsing some magazines. What’s up?
- I’m decided, everything is set.
- What?
- Remember when we saw “The painted veil”? I told you then I want to go to Asia and help the orphans. And single mothers. And the sick. But mostly the orphans. Poor kids, not knowing their mom or dad. Or even worse, not knowing any of the two. I’ve got it all set with my brother. We’ll spend the summer there with a NGO. We put some money aside, and anyways we’ll use that for sweets and toys for kids, since the NGO will provide the shelter and bowl of soup for us. Besides, this is going to be a really good practice for later on when I open an orphanage.
- I didn’t know you were planning all this.
- It’s great, because for the first time in my life I feel I have a purpose. I can fight for something.
- Congrats, you are one of the few lucky ones!
- Well, I came over to tell you I’m leaving next week. And to ask you if I can leave my dog with you.
- Sure.
- There’s just one thing that bothers me still. You remember Melanie, the cute brunette from the art school? I’ve been dating her a couple of months nows.
- Yes.
- Could you keep an eye on her? She’s a little bit pregnant. I think it’s nice if someone could call her from time to time, so she won’t feel alone. I’ll be very busy, and besides there’s the time difference also. Would you do that for me?

And there he was. Mike, the fighter for a better world.

Maddox and me

I met Maddox exactly a week ago. We haven’t seen each other for the past 15 years, since we both graduated from highschool. He used to be the kind of guy that all girls liked, and he liked all and none of them. His special treat was that he would always find a hurt puppy, or cat, or bird, or whatever crawling, flying or walking breathing thing, that had between 0 and 10 legs. We would hang out a lot, because he would always want to fix the hurt creature, and my mom was a vet. Of course at that time I thought that he would find the poor animals on purpose, because he liked my brown eyes and he wanted to hang out more.

The moment when I discovered the truth was very much like this phonecall of his from last week: he called at 11pm, asking in a sugary voice if I liked the fruits he brought me that afternoon. The thing was that we hadn’t seen that afternoon, he just dialled a wrong number. He apologized, I made a small scene, and that was the true beginning of our pragmatical friendship: my mom would cure the animals with no charge, he would do my math homework, and together we would spend a lot of time talking about nonsense. With the first real girlfriend, we lost track of each other and I had no clue what had happened to him until last week.

His voice was shaky. From what I’ve seen in the movies, I could have sworn that he was drunk. We agreed to meet at a coffee shop in the design district. It took me 30 minutes to find it, so naturally I was late, and I was afraid I would not recognize him. What made me meet him after so much time? I guess the fact that I was alone again, piling up the socks of my last boyfriend, getting them ready for the bin. I saw it as a sign somehow - maybe I was high from the humongous amount of chocolate I had ingurgitated. I put my coat on, and I headed to the door, thinking that my brown eyes were a bit more wrinkled now.

Maddox was wearing a white pullover, and green gloves. He almost looked like an eco version of Santa Claus. He greeted me politely. I was expecting hugs, sobs and kisses, but I guess we are too old for that. Maddox sat across from me, ordered a glass of wine and looked me straight in the eye. “Great to see you”, he told me. I tried to echo his words, but just  a squeaky sound came out of my mouth. I was ashamed. Maddox put his left gloved hand on top of my hand and said he wants to tell me something. I wanted to ask him why he called me, after so many years, and why on earth we met in the design district. Also, I would have liked him to tell me I looked great. That was the least he could do to compensate all my unanswered questions.

- For the past 6 months, I have been building a house. For my fiancée and me.
- Great, congratulations!
- Actually not me myself. I’m only the architect. It’s quite beautiful. Spacious, huge windows, a small fireplace and a back garden for future kids to play in. There’s a grilling place also, a swing and a hammock. Next to it there’s a small kiosk with books. It’s the kind of house that you see in these latest magazines, that the celebrities have.
- Oh, wonderful!
- Everything is built already. The only thing left now is the outside painting. We couldn’t really agree on the colour from the beginning. I’m the architect, I should know better, but she’s the future wife, and she needs to like it better. Last week we decided to paint it ivory. It was such a beautiful day when we decided to paint it, that I didn’t feel like sitting on the side. I took a ladder, propped it next to the entrance door, and started painting. I could feel the wood taking rapid gulps from the paint in my brush. I wanted to put the paint all over my body, then hug the house and transfer the colour from my clothes to its walls. I wanted to reach to all the small corners, all the hidden pieces of wood that were hoping to get the paint. So I reached. Further and further. Until my ladder slipped and I felt suspended in the air. My hands were grabbing around, for anything that was solid. I don’t know how, my right hand found a rope. For the smallest moment, I was a huge and heavy fly suspended by a tiny spider thread. The next second I was landed on my back, and my right hand was burning. When I looked at it, my fingers were gone. The rope had cut through it, like a plastic knife cuts through butter.  Then they took me to the hospital.
- I’m sorry, I don’t know what to say...
- You don’t need to say anything. Do you want to hear something funny?
- Always.
- Last night, when I called you, I actually dialled the wrong number. I realized it too late, just now when I saw you. But since we met, do you know, by any chance, if your mother can get me some of those painkillers?

Sweets for my sweet..prietena

Partea cea mai frumoasa la a sta in strainatate e faptul ca poti cunoaste multi oameni din diverse culturi, si cum nu e nici tara ta, nici tara lor, puteti sa interactionati in pace si sa va plangeti impreuna la un pahar de vin cat de nedreapta e tara cu strainii. Partea cea mai putin frumoasa e ca, in general, in momentul in care cunosti straini intr-o tara straina, ei tind sa plece. Te intalnesti cu ei in diverse momente ale vietii tale, mergi acasa cu bucuria ca ai gasit pe cineva cu care te intelegi, si speri ca ai sa te mai intalnesti cu persoana respectiva.

Sa-ti faci prieteni in strainatate, in momentul in care nu mergi la scoala, e destul de interesant. Daca esti genul de persoana care merge doar la munca, ar fi bine sa iti schimbi un pic unghiul prin care vezi lucrurile. Dupa o varsta, colegii de servici nu mai pot fi comparati cu cei de scoala. Au familiile lor si au o ora fixa la care trebuie sa mearga sa ridice princhindeii de la gradinita. In plus, au prietenii lor deja. Asa ca daca tu personal ai nevoie de prieteni, ar fi bine sa te inscrii in niste grupuri de hobbyuri, sa iesi prin oras, sa mergi la diverse evenimente aranjate de organizatii pentru straini. Dar incearca sa nu pleci spre locurile respective cu singurul scop de a te intoarce de acolo cu o prietenie proaspat pecetluita. Poti intalni oameni cu care sa nu te intelegi deloc, sau oameni fata de care ai nevoie de mult timp sa te deschizi. Sau pur si simplu poti intalni oameni pe care parca ii cunosti de o vesnicie si v-ati jucat impreuna in papaleasca atunci cand erati mici.

O astfel de persoana am cunoscut in urma cu vreo 4 ani, si mi-a devenit prietena draga. Nu am sa o elogiez, pentru ca stie foarte bine ce calitati are. Am sa ii spun doar ca usile mele, si ale casei, si ale sufletului, ii sunt mereu deschise. Si chiar daca i-am promis ca nu ii dau cadou, ii trimit totusi ceva ce am reusit sa fac aseara pe la 11pm:

Sa ne revedem cu bine!

Vuosaari in 0 cuvinte si 4 poze

Cum in ultima vreme nu prea mai scriu pe blog, incerc sa ma bucur de ultimele zbateri ale verii in Helsinki. Azi m-am plimbat prin Vuosaari, in estul Helsinki-ului, si cam asta am vazut:

A murit Luchi

Se zice ca sunt 3 momente cruciale in viata unui om: nasterea, casatoria si moartea. Un fel de expozitiune, punct culminant si sfarsit. Nu se mentioneaza criza de la 25 de ani - intriga adica, criza de la 40 de ani - a doua intriga si criza de pe la 70 (banuiesc ca e si atunci) - a 3a intriga. Nu e interesant ca 2 din cele 3 momente cruciale sunt lucruri pe care de regula, persoana in cauza nu le poate influenta? Si nu ma refer la japonezi sau indieni, unde nu pot sa isi influenteze nasterea si casatoria. Mie mi se pare interesant. Singurul eveniment din viata, pe care il poti influenta pe deplin, ar fi casatoria.

Daca e sa consideram ca fiecare vrea sa aiba o viata frumoasa, si in principiu nu te mai casatoresti silit, inseamna ca momentul maritisului ar trebui sa fie o clipa de maxima bucurie. Ai atins al doilea "milestone" al vietii, esti stapan pe situatie si cel  mai probabil ai scapat in sfarsit de cosuri. Ai cheltuit cam la 1000 de euro pe o rochie pe care iti doresti sa o porti o singura data, ai adaugat la CV ca ai experienta de project management intr-un proiect complex si cu multe aspecte, ai dansat toata noaptea pana ti s-au rupt tocurile, ai baut un pic cam multa sampanie ca doar ai ciocnit cu toata lumea care a venit acolo pentru tine.

Si apoi te retragi in cochilia ta de femeie maritata, cu baticul peste ochi, si atunci te loveste ca fulgerul: tu nu mai esti ..Casian Alexandra. Persoana care ai fost 20+ de ani nu mai exista. Esti altcineva, cineva nou si totusi vechi, cineva pe care o cunosti, dar nu ai recunoaste-o pe o lista de nume. Esti Teodorescu Alexandra. Cine e fiinta asta? Esti doamna Teodorescu. Clar imposibil, pentru ca singura doamna Teodorescu e mama tanarului Teodorescu, pentru ca ai purtat o fusta in carouri si bluza apretata, sa o impresionezi in timp ce i-ai inmanat un buchet de flori cand ai fost in vizita sa fii prezentata. Cine e doamna Teodorescu care e chemata la telefon? Tu te semnezi in continuare drept Casian Alexandra, si cumva te simti agent sub acoperire, spion dublu intr-o poveste careia parca i-ai pierdut fraiele. Deodata, mama ta, tatal tau, sora ta, fratele tau, nu mai au acelasi nume ca tine. Nu mai sunteti familia Casian, ci familia Casian si doamna Teodorescu. Ai devenit ceva aparte, ceva deosebit, ca o pata de ulei care se separa intr-un pahar cu multe picaturi de apa.

Da, avem 3 momente cruciale in viata unui om: despartirea de mama, despartirea de familie si despartirea de toti cunoscutii si necunoscutii. Si ca orice despartire, fiecare aduce cu ea un nou inceput, sub o alta forma. "Dar Luchi nu mai este nicaieri."

Esti ce mananci..parca

In vara a venit mama in vizita. Si ca o mama responsabila, a adus in bagaj, pe langa 2 bluze, foi de sarmale, carnaciori, jumate de porc, 30 de gaini si 5 tavi de placinta. Din aia cu branza, de care primeste comenzi :)

Si a ajuns mama la fiica risipitoare. S-a apucat, a invartit o oala de sarmale, si in 2 zile s-a terminat. Cum succesul a fost fulminant, a mai facut o oala, si i-a lasat odraslei, in congelator, sa manance cand i-o fi dor de casa.

Au trecut cateva saptamani, si intr-o seara am scos frumusel punga cu sarmale sa o pun la dezghetat. A doua zi dimineata am imbarcat cateva in caserola. Am ajuns la munca, le-am pus constiincios in frigider si am asteptat cu fluturi in stomac sa se faca 12.30. Am fugit repede la frigider, am inhatat o furculita, si m-am napustit asupra sarmalutelor. Prima a zburat aproape nemestecata, iar pe la a doua am inceput sa simt niste nisip in timp ce mestecam. Niste nisip mai cu pietris asa, si ma intrebam daca incep sa mi se macine dintii. Dar apoi mi-a picat fisa, si am sunat-o pe mama. Mi-a confirmat ca sarmalele....nu erau fierte. Adicatelea erau crude.

Probabil ca undeva, candva, intr-o viata anterioara, am fost si eu blonda.

Bujori in obrajori

Avem tot felul de reguli dupa care ne ghidam viata. Sunt tot felul de "fa asa, nu asa", "vezi ca nu-i frumos", "vezi ca nu ai voie", de ma intreb cum de am descoperit de-a lungul istoriei si alte cai nebatute, pentru ca probabil sa o iei pe alte cai "nu se face".

Ne pitulam prin spatele sefului sa verificam ce ne-a mai scris Ghitulica, stam la cafea macar 5 minute mai mult, sa ascultam povestea savuroasa a Lenutei de la contabilitate (dupa ce i-am aratat pozele din vacanta), ne rugam in secret sa primim portia cea mai mare de prajitura la cafenea, ne bucuram daca gasim pe jos vreo bancnota, mai bagam degetul in nas cand nu se uita nimeni. Si toate astea cu constiinta impacata ca nu am incalcat nici o regula, si nu ne-a vazut nimeni.

Daca nu ne-a vazut nimeni, chiar nu am facut nimic urat? Daca nu ne vede nimeni, putem sa facem ce vrem noi? Cum stim ca lucrul pe care vrem sa il facem e OK?

Am aflat azi despre conceptul "bujori in obrajori" (adica mai pe englezeste, "red face test"). E cel mai usor mod prin care poti afla daca e ok sa faci ce te gandesti sa faci. Daca ar aparea pe prima pagina a ziarelor ca ai facut ceea ce te gandesti sa faci, ti-ar fi rusine? Cum te-ai simti in pielea ta? Ai rosi? Daca da, atunci mai bine nu faci lucrul ala, probabil ca nu e tocmai in conformitate cu regulile tale interioare. Si-atunci, daca tot nu te reprezinta, de ce ai face?

ps. Metoda asta se adreseaza doar persoanelor cu bun simt.

Incetul cu incetul se fabrica otetul

Toti stim ce inseamna sa te intorci din concediu: kilometri de emailuri, dor de duca, rasfoit fotografiile din concediu puse pe FB sau picasa, pauzele lungi si dese in speranta ca ele chiar sunt cheia marilor succese, rasfoit iar fotografiile in timp ce i le arati lu' Lenuta de la contabilitate, uitat la ceas din 15 in 15 minute si intrebat, inevitabil: cum pisici o sa rezist eu pana la 5, 8 ore in continuu?!

Vestea buna e ca nu trebuie sa rezisti 8 ore asa dintr-un foc. Vineri am inceput sa aplic o tactica interesanta care a dat rezultate. Probabil e veche de cand lumea, dar pe mine nu m-a dus capul pana acum. Mi-am scris frumusel task-urile "pe curat", le-am prioretizat si am purces la treaba. Daca pana acum incercam sa le rezolv pe toate pe nerasuflate, acum mi-am propus sa lucrez in reprize de o ora.

Nu-i asa ca e mai usor sa te gandesti ca trebuie sa te concentrezi pentru 1(una) ora si nu 8 (opt) ore? O ora e doar 4x15 minute, o nimica toata. Inchide tot timp de o ora: nu mai verifica email-ul, nu mai verifica FB-ul, lasa notificarile de Skype sa blinkaie, pune-ti niste casti cu o muzica despre care stii ca te ajuta sa te concentrezi, si fa-ti primul task. Blocheaza tot inafara ta, si concentreaza-te pe taskul tau. Cand ai terminat cu ora respectiva, ia-ti 5 minute si fa ce vrei tu in ele. Apoi ia iar o ora de "pustnic" si mai rezolva-ti o problema.

Pe principiul asta, vineri a fost cea mai productiva zi pe care am avut-o saptamana trecuta. Si ca sa sarbatoresc, am mers hiking in weekend cu cativa prieteni. A plouat sambata de ne-a udat pana la piele, dar macar am adormit in fata focului ;) Iar duminica ne-am imbuibat cu afine.

Imi lipseste marul..discordiei

In ultimii 1.5 ani, am folosit doar macuri. Mac la servici, mac acasa. Evident, la inceput am avut o perioada de frustrare, cand ma intrebam pentru ce papucii ei de treaba mi-am luat un calculator de 2 ori mai scump decat un calculator "normal", si ma mai si enerveaza. Ca sa nu mai spun ca pana acum, tot nu sunt capabila sa folosesc iPages asa cum folosesc batranul Word..

De ieri, timp de 8 ore pe zi, am trecut iar pe Windows. S-a mai glamorizat de cand nu l-am vazut eu: de la inceputul erei Vista. E frumusel, merge bine, tot respectul.

Si totusi, pot spune ca mi-e dor de merisorul meu. Cel mai mult imi lipseste gestul de scroll: pe mac, dai cu 2 degete in jos pe trackpad, si ai luat-o cu scroll-ul la vale. Dai in sus, paginile urca-urca, sa vezi tu ce e in capul paginii. Nu mi-am dat seama cat de utila e functionalitatea asta, pana nu mi-am dat seama ca tot dadeam cu 2 degete la vale si la deal pe trackpad-ul compului meu cu Windows, si nimic nu se intampla. Voi stiti ce aiurea se intrerupe flow-ul sa mergi cu mouse-ul pana in partea din dreapta, sa te joci cu mouse-ul pe acolo, apoi sa te intorci in pagina unde ai treaba?

Alta chestie de care mi-e dor cand merg la munca e sleep-ul (pun intended :) ). Da, si in windows poti pune pe sleep, dar nu e acelasi lucru. Daca am asteptat dimineata cateva minute bune sa imi functioneze calculatorul cum trebuie, la mac doar deschid frumusel "capacul" si calculatorul merge, e deja conectat la internet, si toate ferestrele si programele pe care le-am avut deschise inainte, ma asteapta sa ma apuc de treaba. Salveaza o groaza de timp, si ai mereu proaspat in minte unde ai ramas ultima oara cand l-ai inchis.

Da, mac-ul e enervant la inceput, pentru ca trebuie sa te obisnuiesti cu alte paradigme, e ciudat, butoanele nu sunt unde te astepti sa fie, setarile sunt numite cu totul altfel, nu poti gasi chiar toate programele cu care erai obisnuit, ce mai, debandada mare. Dar odata ce ai trecut peste procesul de invatare, totul merge snur. Nu vreau sa ma dau snoaba, dar sa folosesc windows-ul dupa ce am folosit mac exclusiv atata timp e ca si cum as incerca sa pun ata in ac cu manusi groase in maini. 

Padurea angajatilor

In exact 10 ore ma voi planta drept angajat. Impresii? Au zis-o si altii inaintea mea, asa ca nu mai repet:

Placebo de trandafiri

Trandafirii de dulceata sunt aromati. Pe numele lor "rosa damascena", ar trebui sa fie "batuti", foarte mirositori, si  numai buni de pus la pastrare la borcan, cu ceva sirop.

In plimbarile prin parc pe aici am vazut multi trandafiri, mirositori, si numai buni de dulceata. Ca nu-i asa, orice intrebare ai, ii gasesti un raspuns rapid pe google. Si google mi-a zis ca trandafirii aia sunt buni de dulceata. Asa ca am continuat traditia instituita anul trecut. Anul asta mi-a iesit aproape un borcan, pentru ca nu am avut chef sa culeg multi, si nici nu prea mananc dulceata in general. Dar borcanul care mi-a iesit a primit o fundita frumoasa si mandria mea manca-l-as de drag ce imi este.

Si a venit mama in vizita. Asa am invatat eu ca e un motiv pentru care inainte fetele locuiau mai mult cu parintii: sa invete sa deosebeasca coada soricelului de musetel si malaiul de matura de porumb.

Deci pe aceasta cale, as vrea sa cer scuze persoanelor care au primit de la mine dulceata de trandafiri anul trecut. Era dulceata, era de trandafiri, dar nu era cum trebuie. Era asa, ca un fel de prietenie exclusiv pe facebook...

Imi aduci aminte de mine

Din fiecare loc important pentru noi, din fiecare intamplare, cu fiecare persoana care conteaza, pastram amintiri. De regula, sunt fotografii, mai ales in zilele noastre cand, chiar si in fuga trenului, ai timp sa scoti telefonul, apesi o tasta *clack* si ai in memoria telefonului o imagine a peisajului pe langa care ai trecut.

Cat timp am avut iPhone, am adunat o groaza de fotografii: o floare mai ciudata, un balon cu aer cald care decola de langa blocul meu, o veverita, un fel de mancare, un prieten. M-am uitat doar mai tarziu la ele: cand a trebuit sa resetez iPhoneul, si mi le-am copiat pe calculator. La pozele mai vechi m-am uitat cand mi-am dat seama ca am imbatranit, sau cand a mai aparut cate o leapsa cu generatia '80. Cumva, toate fotografiile astea, toate biletele de pe la diverse concerte si muzee, toate vederile pe care le am stranse intr-o cutie, imi aduc amintiri  frumoase. Cumva, toate intamplarile, chiar daca mai frustrante, rusinoase sau jalnice, se transforma in amintiri dragi, si intamplari frumoase.

Asa cum avem obiectele astea sa ne declanseze un suvoi de veselie si nostalgie, mai avem ceva foarte important de aducere aminte. Asa cum toate obiectele astea pastreaza in ele sentimente, asa oamenii pe care ii cunoastem de aduc aminte de intamplari, prin numele lor, printr-un gest involuntar, o bluza sau o privire. De multe ori, cand ma intalnesc cu cineva cu care nu m-am vazut de mult timp, ne intrebam reciproc: iti aduci aminte cand..?

E ca si cum amintirile noastre sunt multiplicate, si aruncate ca bucatele de oglinda peste oamenii si lucrurile din jurul nostru. Insa cine le raspandeste asa pe ale mele face o gluma proasta. Amintirile nefericite nu le arunca deloc peste obiecte. Nu imi aduc aminte sa fi vazut o poza si sa ma fi infuriat. Poate am devenit melancolica, dar niciodata nervoasa. Insa cu oamenii e altceva. De cate ori nu am zis "nu-mi place numele X, ca am cunoscut eu o X care nu stiu ce mi-a facut". Sau "am cunoscut o persoana azi Y, dar nu-mi place de ea, ca o cheama ca pe Y care s-a purtat nu stiu cum". Niciodata nu am zis "nu-mi adu flori galbene ca am avut alergie la ele".

De ce ne e asa usor sa lipim de oameni amintiri neplacute? Suntem mai urati in preajma oamenilor decat a obiectelor?

Secretul fericirii

Stii sentimentul ala cand urmeaza sa se termine vacanta de vara? Borcanele cu dulceata de capsuni sunt in camara, pozele din vacanta sunt descarcate, vazute de 3 ori, selectate, aratate pe la prieteni, bronzul incepe sa se jupeasca de pe piele, obrajii sunt rosii de la soare, unghiile roz de vacanta si sufletul plin de zile de mers la plaja, plimbari pe faleze, priviri furisate.  Asta e momentul in care faci suma, si vezi cu ce te-ai ales in vacanta.

Inainte sa se inchida firma in care lucram, imi doream sa am ceva timp liber doar pentru mine. Sa descopar pe ce drum vreau sa o iau, sa am timp sa ma cunosc pe mine, sa vad cum vreau sa fie viata mea si care sunt pasii sa o transform in ceea ce vreau. Adica lucruri din astea care te apuca la criza de pana in 30 de ani. Unul din lucrurile pe care mi le doream e sa stau sa scriu. Sa ma trezesc dimineata, sa imi fac o cana mare de cafea cu lapte, o felie de paine prajita, si sa incep sa scriu, sa depan povesti care mai de care mai interesante. Ma si vedeam cu ditamai manuscrisul batand pe la usile tipografiilor, macar asa, de amorul artei, sa am si eu cartea mea. Ma vedeam cutreierand Finlanda, si vorbind finlandeza macar cat de cat fluent. Tot felul de vise din astea pe care e fain sa ti le inchipui.

Dupa ce am terminat toate proiectele practice pe care le aveam, mi-au mai ramas cam 3 saptamani asa efectiv de timp liber. Si ce am facut atunci? M-am trezit dimineata, am baut cafeaua cu lapte, si totusi in fata foii albe, mintea mea tot alba era. Nici un sirag de cuvinte nu voia sa se formeze, si nici singura cu toiagul in mana batand drumurile patriei nu ma inchipuiam.

Asa ca vara asta am invatat secretul fericirii. Chiar daca suna pompos, pentru mine, asta e secretul fericirii.

Sa muncesti. Sa nu astepti sa iti pice de nicaieri nimic, pentru ca nu o sa iti pice. Inspiratie divina nu cred ca exista. Doar munca.
Sa nu te compari cu altii. Am facut greseala sa ma compar cu altii care cum au avut o vacanta, cum au venit cu o idee geniala, si si-au schimbat viata. Prin comparatie, eu nu am avut nici o idee geniala, deci vacanta mea nu mi-a produs decat frustrare in momentul in care am privit-o asa.
Sa faci cate un pas in fiecare zi. Chiar daca nu stii unde vrei sa ajungi, nu astepta sa iti descoperi sensul vietii ca sa te bucuri de zilele tale. Daca azi, atunci cand mergi la culcare, simti ca ai facut ceva, atunci esti in directia buna. Felicita-te pentru asta.
Sa fii prietenul tau in fiecare moment. Ma uitam la niste poze mai vechi, si toate ideile cu care ma stigmatizam eu nu prea erau conforme cu realitatea. Degeaba iti spun 10 oameni ca esti asa si pe dincolo, daca tu iti spui in secret ca esti cea mai naspa persoana care a facut umbra pamantului.
Sa nu astepti nimic in schimb pentru ceea ce faci. Asta nu inseamna ca tu ai sa faci fapte bune cu dumuiul, si ai sa intorci toti obrajii sa primesti palme. Inseamna doar ca atunci cand oferi ceva, sa oferi fara sa tii scoruri. Sa dai, pentru simplul fapt ca vrei sa dai. Daca in sufletul tau dai pentru ca stii ca mai incolo ai sa primesti, sau ca sa ii faci pe altii sa iti dea la randul lor, mai bine nu mai dai nimic.

Partea teoretica e mai usoara, sa vedem cum o sa stau cu practica...

5 motive sa fii house manager macar o saptamana

O sa trec direct la subiect. Ca orice house manager, sunt foarte ocupata.

1. Mersul la cumparaturi e o placere. Ceapa, castraveti, detergent, orice iti trebuie la proiect. Dimineata e mai racoare, magazinele sunt mai goale si singura concurenta sunt babutele. Pai daca produsul e pe un raft mai inalt sau mai departe, ia ghici cine castiga.

2. Am inceput sa beau cafeaua dimineata, exact ca in filme. Cu stirile in fata, cu ziarul pe genunchi sau pur si simplu in balcon, cu ochii aiurea la trecatorii grabiti spre servici. Cu alte cuvinte, cafeaua mea are gust de weekend in fiecare zi. Asa trai...mai greu.

3. Pot face orice prajitura, in orice zi. Nu conteaza daca doar o dezghet sau o fac de la zero. Luati hobby-ul vostru cel mai drag, ganditi-va cat timp petreceti cu el, inmultiti cu 10 si o sa va dati seama ce fain e.

4. Pot sa ma specializez in decoratiuni interioare. Pai numai mobila din sufragerie am mutat-o de cel putin 2 ori de cand mi-am intrat in functie. Practic stau intr-un spatiu nou la fiecare cateva saptamani, fara sa trebuiasca sa impachetez si sa car masina de spalat pe scari :D

5. Daca e ceva nou ce ti-ar placea sa inveti, acum e momentul. Ai timp de experimentat, de analizat, de a te analiza. E ca si cum ai plecat la drum, pe un drum forestier, intr-o padure frumoasa, si dupa ce ai mers continuu 20+ de ani, e o bancuta pe care te poti aseza sa respiri si sa vezi pe ce carare vrei sa o iei.

Back in business baby!

De pe la mijlocul lui iunie sunt inapoi in paine cum s-ar zice.  Yey!!

E un job flexibil, uneori cu ore peste program,  lucrat de acasa cu deplasari in teren. Din pacate nu am echipa inca, asa ca lucrez mai mult pe cont propriu.
Am liste de lucruri de facut, fac planificari, am resurse de gestionat, intalniri de stabilit si onorat, termene limita de respectat, produse de livrat. Partea cea mai frumoasa e ca e un job care cere atentie, coordonare, flexibilitate, si nu am nici o sansa sa ma plictisesc.

Cu alte cuvinte, sunt manager. House manager.

Oameni buni, traiesc!

Am supravietuit perioadei de detoxifiere de job, ma bucur de soare si de fabuloasa temperatura de 2 grade de afara, dar cel mai mult imi place ca pot sa imi petrec timpul dandu-ma pe net si afland locuri utile. De exemplu, am aflat ca orice companie care se respecta, iti cere sa uploadezi CVul intr-un format gen pdf, ca mai apoi sa trebuiasca sa completezi un formular cu zece pagini, in care trebuie sa scrii exact ce ai scris in CV. Mi se pare un mod dragut de a zice "ne doare fix in HR de timpul tau". Dar cel mai fain mi s-a parut situl unei companii care sustinea sus si tare ca ei nu iau in considerare ce varsta, sex sau culoare ai, ca mai jos in pagina sa te intrebe exact lucrurile astea, si normal, campurile sa fie obligatorii.

Am mai aflat ca e ok sa platesti taxe si impozite - evident, contributia la somaj inclusa - dar cand ai tu nevoie, dureaza cam o luna sa se ia o decizie, si suma pe care o primesti de la stat e exact aceeasi, indiferent daca tu ai avut master, salar X si ai lucrat nshpe ani, sau daca esti un tip care se drogheaza de cand se stie si nu a avut niciodata un job. Iar cand mergi sa aplici pentru somaj, esti tratat ca si cum ai cersi banii aia - cel putin asa mi s-a intamplat mie, dar poate tanti o fi avut o zi proasta.

In alta ordine de idei, e sic si la moda sa fii trimis la examen psihologic daca vrei sa te angajezi, si in ziarele din Helsinki se vorbeste de vreo 4-5 zile consecutiv despre tiganii care si-au facut tabara intr-un cartier, Kalasatama.

Cu aceasta informatie incheiem revista presei si va invitam sa vizionati, daca aveti ocazia, un film finlandez mai vechiut care mie mi-a placut foarte mult si care a luat niscaiva premii pe la Cannes :

Martisor de 1 martie

Doar 14 minute mai tarziu, vreau sa va urez o primavara frumoasa si sa binevoiti sa primiti in casele voastre un martisor de la mine.


****
Drama Evdochiei Țambal

Până să devină prietenă cu Ispasia, Evdochia Țambal a dus o viață normală: a fost ultima la catalog, a fost trasă de cozi de băieți și și-a julit genunchii în fiecare vară la bunici, sărind pârleazul, cum îi șade bine oricărei odrasle orășenești. A visat să devină învățătoare în satul bunicilor, mereu domnișoară și, cum altfel, mereu curtată de comandanți, piloți, sau oricine purta o uniformă diferită de cea de muncitor de fabrică. Preoții ieșeau din discuție, că auzise de la bunica ei cum că respectivii aduc mulți colaci în casă, și ea personal voia bomboane. Cum s-a împrietenit cu Ispasia, Evdochia Țambal a intrat într-o perioadă nefastă a vieții sale de numai 14 ani pana în clipa respectivă. A început să aibă dureri teribile, fața i s-a acoperit de pete și coșuri, a început să refuze să completeze oracole și într-un acces de furie (devenite din ce în ce mai dese), a enunțat că ciorapii albi pur și simplu nu se mai poartă. Într-o dimineață, în drum spre școală, tânăra domnișoară a hotărât că numele ei, până atunci unic și adorat, nu se potrivește cu secolul xxi așa că a început să se prezinte drept Evy Te. Ca o bună prietenă, Ispasia i-a fost alături în fiecare clipă grea.

Evy Te iubește să se plimbe. Adoră să vadă în copacii parcurilor diverse forme animaloide. Ispasia ascultă cu nerăbdare, și îi sugerează să se apuce de artă, pentru că evident, are o forță creatoare nemaipomenită și puterea de a vedea ceea ce alții nu văd. Așa că Evy Te dă la arte, intră prima sub linie la cu plată, și merge la o pizza să sărbătorească cu Ispasia. Ispasia e fericită. Ea e la dietă, așa că fiecare ocazie de a mânca pizza este binevenită. Între timp, Ispasia a luat și ea, la fără plată, la filologie. Ei îi place să citească, Evyei Te îi place să creeze, așa că plănuiesc împreună un weekend în București, “să fie mai aproape de piloții în uniforme, și să se mai scuture de praful provincial din accentul vocii lor”.

Drumul la București a fost frumos. Pădurile erau pline de gheparzi, urși, unicorni, centauri, maimuțe. Ispasia nici nu știa unde să mai întoarcă ochii, iar Evy Te nu contenea să deseneze pe geamul aburit al trenului săgeți spre animalele pe care le vedea trecându-i pe sub ochi. Șinele trenului erau șerpi lucitori, trenul devenise un acvariu și ele se vedeau deja printre animale marine ciudate. După miezul nopții, Ispasia și Evy Te și-au continuat jocul fantezist, folosind drept țintă domnul cu ochelari rotunzi de pe bancheta de vis-a-vis, despre care au concluzionat că nu poate fi altceva decât instalator, așa cum mamaia de lângă el, cu batic în carouri, era cu siguranță soția cu care se căsătorise din interes. Acum mergeau la București să declare divorț, pentru că între timp soția descoperise că instalatorul-soț își găsise un alt portofel suflet cald care să îl aline. În sacoșa din dreapta lui se găseau cu siguranță toate scrisorile de dragoste pe care instalatorul i le trimisese viitoarei soții, să poată dovedi instanței cât de mult o iubește, pe ea și pe banii ei, din care spera cu sufletul deschis să obțină o parte. Toată povestea fusese “descoperită” de Evy Te, și notată amănunțit de către Ispasia, care plănuia un roman pe care să îl trimită apoi pe post de script pentru o telenovelă.

Toată noaptea, Evy Te și Ispasia au cusut și au descusut povești despre toți călătorii din vagonul lor, și au ajuns la concluzia că mama natură le-a înzestrat cu o putere extraordinară a minții. Singura întrebare era, ce o să le aducă Bucureștiul? Au aflat imediat ce au ajuns în gară: bagaje, oameni grăbiți, înghesuială, exact decorul perfect pentru un atac terorist. Așa că Evy Te( nimeni nu știa ca demult o chemase Evdochia Țambal), și Ispasia, s-au întrecut în a-l identifica pe terorist. L-au găsit sprijinit de o geantă mare maro, cu cheiță aurie cumpărată de la tonetă. Brunet, aproximativ 1.80, constituție atletică, început de calviție și cămașă în carouri cu verde și galben. Evy Te și Ispasia s-au strâns una în cealaltă, urmărind încordate mișcările teroristului. Suspectul scoate o țigară din haină, aprinde cu mâna stăngă. Are o cicatrice pe mână, probabil de la arsurile de țigară pe care le-a primit când a fost inițiat, la recrutare. Suspectul trage un fum, și își rotește ochii, urmărind în jur. Fumează nervos, se uită de câteva ori spre Evy Te și Ispasia. Mai trage un fum. Mai aruncă o privire nervoasă și plină de ură. Ca fulgerul, aruncă țigara pe jos, își repezește mâna în buzunar, scoate un pistol și trage. Evy Te se prăbușește, și în spatele ei un domn gras, la costum alb și papuci cu vârful întors, trântește ușa limuzinei și demarează în trombă.

Sirena salvării țiuie în timp ce încearcă să își facă loc. O măturătoreasă a găsit pe jos un buletin pe numele Evdochia Țambal, și se grăbește să îl ducă unui prieten de încredere, cu mână largă, artist la a crea acte din nimic. Sau cel puțin așa își închipuie Ispasia, în timp ce se leagănă in ambulanță, uitându-se la Evy Te.

Zbor deasupra unui cuib cu prunci

Probabil ca sunt la varsta cand ar trebui sa am/fac un copil. Mama la varsta mea - poza cu prunc in brate. Bunica la varsta mea - si ea cu trenuletul de copii in jurul ei. Cealalta bunica la varsta mea - scutecele de carpa intr-o mana, batul de lemn de amestecat scutecele din cazanul la fiert, in alta mana. De unde am tras eu concluzia ca a avea un copil nu e o chestie genetica. Deci trebuie sa se intample altfel, nu o sa vina de la sine, mai ales ca nu mi-e clar daca berzele mai livreaza ceva zilele astea. Cred ca madamele de la posta isi pastreaza partea leului din colete.

Si cand ma gandeam la lucrurile astea, alarma ceasului (biologic) ar fi trebuit probabil sa sune. Am prietene in jurul meu care au asa o luminita in ochi, de cand isi cumpara haine de la raionul de burtici. Sclipirea aia, si tenul ala atat de curat nu am putut sa le obtin cu toate cremele si mastile cu picioare de furnici din lume. M-am uitat la ele, m-am uitat la mine si nada, zilch, zero pang cum ca ar trebui sa particip si eu la cresterea demografica.

Ma gandesc sa fiu matusa eterna: care se joaca cu copiii altora, le face cadouri, dar cand incep sa tipe sa ii returnez gratios catre mamele deja alarmate, cu beberonul pregatit si servetul pe umar sa le rezolve coliciul. Dar pana sa ma dezmeticesc eu daca vreau sa fiu matusa sau nu, deja urmatoarea generatie (ma refer la cele de 12 - 15 ani), deja au inceput sa arunce papusile intr-un colt si sa cante cantece de leagan la papusi cu ochi si care au nevoie sa le fie schimbat pampersul.

Pare ca ceva, undeva, a mers gresit: mamele si bunicile si strabunicile noastre si-au facut datoria din timp, noi am stat pe tusa sa ne realizam profesional ca sa purtam sacou si fusta creion, si intre timp urmatoarea cohorta de copile s-a apucat sa incaseze alocatie din taxele platite de generatia de heirupiste corporatiste. Ce urmeaza? 

Sa purtam deci crema de plaja

Am inceput in seara asta sa fac o lista cu lucrurile pe care vreau sa le fac. Lucruri pe care le-am tot amanat din lipsa de timp. Cred ca pot sa le numesc generic regrete. Regretul ca nu m-am tinut de scris, regretul ca nu m-am apucat sa vand bijuterii. Atatea regrete de incepe sa imi para rau ca le enumar aici.

E ciudat, atunci cand esti intr-o situatie diferita. Esti tras de val - atunci cand esti intr-un grup, exista o anumita inertie care te trage sa faci lucruri pe care le face grupul. Mai pe romaneste, spiritul de turma. Nu stii musai daca vrei sa faci lucrul ala, ci pur si simplu lumea din jurul tau te prinde cumva in valtoarea ei si ajungi sa faci si tu. Chiar daca initial esti sigur ca nu vrei asta. Incepi sa te gandesti la toate motivele lumesti pentru care ai facut exact aceleasi alegeri in trecut, si alegerea din prezent ti se pare atat de evidenta incat te intrebi cum de a fost nevoie de turma ca sa te prinzi incotro sa mergi.

In unele alegeri e bine ca turma sa te aduca pe drumul cel bun. In alte alegeri poate iti inabusa spiritul ala rebel de oaie neagra care cine stie ce sarmale cu portocale voia sa inventeze. Dar oricum ar fi, cel mai naspa sentiment e regretul.

Asa ca..

 

La rascruce de obisnuinte

Stiti filmele alea hollywood-iene care incep cu o frunza zburata de vant, din centrul ecranului pe o strada, pana se prinde undeva in colt dreapta in parul unei fete, si apoi fata apare in prim plan si descoperim ca de fapt e la rochie sic, sau costum office, are tocuri in picioare si se grabeste sa ajunga la munca, cu escala la cafeneaua din colt unde toata lumea stie ce o sa comande? Normal, e fata cea mai polished din toata strada, cu cel mai frumos zambet, si cel mai fara celulita fund. Si are o esarfa colorata, fluturata de vant, si soarele straluceste.

Eh, cam asa m-am simti eu dimineata. Cu multe aproximari, am putea zice ca asa am fost eu dimineata. Nu am mancat, desi de obicei mananc, am iesit pe alta iesire de la metro, m-am imbracat cum poate in mod normal nu m-as imbraca, m-am simtit proaspata si frumoasa fara machiaj si pentru prima oara in viata mea, m-am oprit, inainte de a ajunge la munca, la Wayne's Coffee si mi-am luat un caffe latte cu sirop de alune. Bausem ultima oara acum vreo 2-3 ani, si imi aduceam aminte ca imi place, dar cumva pana acum nu am avut timp in nici o dimineata sa imi iau.

Rutina ne omoara. Nu lasa loc de sentimente noi, nu lasa loc de creativitate si nu lasa loc de implinire. Rutina e "safe", nu trebuie sa te gandesti deloc la ce e in jurul tau. Nu te lasa sa observi culorile cladirilor, sa observi oamenii din jurul tau, bucatile de gheata care cad de pe acoperisuri, un magazin nou care s-a deschis pe drum. Rutina ne tine cu ochii in pavaj, pavajul e la fel si viata noastra pare la fel zi de zi.

Avem calculatoare pentru gandirea mecanica. Hai sa ne intoarcem la a fi oameni si sa dam rutina la gunoi, din cand in cand.