Si ca tot mai sunt 45 minute...

Eu nu am serbat azi Ziua Romaniei. Si pentru ca abia acum ii zic la multi ani, nu am pretentia sa imi dea tort.

Am plecat acum cativa ani, si de atunci am sentimente amestecate, asa ca o dragoste cu nabadai: azi o iubesc, maine mi-e un pic rusine, poimaine o laud. Dar niciodata nu o reneg.

Imi place limba romana. Are asa o curgaciune, si poti sa faci cuvinte din te miri ce. Are un farmec extraordinar, si poti sa te joci cu ea ca si cum ar fi o plastilina. Ia forma pe care o vrei. Si ramane asa - drept dovada, pe vremea mea trebuia sa zici "nici o", acum se zice "nicio".

Imi place mancarea romaneasca. Si mamaliga a facut furori pe aici, ca sa nu mai zic de mujdei.

Imi place natura de acasa. Si am asa o placere sa le zic tuturor ca noi avem chiar de toate: si apa, si dealuri, si munti, si tot ce iti pofteste inima. Lucrurile astea fac o diferenta imensa. Voi stiti ce plictisitor e sa conduci pe drumurile Finlandei? Mereu e aceeasi strada dreapta, aceiasi copaci, aceleasi lacuri. Frumoase, nu zic, dar mereu aceleasi.

Imi place teatrul, in romana.

Imi place mirosul de tei de pe Copou. Si parcurile in care chiuleam, cu profesori cu tot.

Imi plac oamenii. Sunt in Romania niste oameni extraordinari.

Imi plac turmele de oi si nuntile de vaci. Noi asa le ziceam, nunti, ca mereu gaseam cate o vaca alba(mireasa) si una neagra (mirele).

Pentru mine acasa inca inseamna Romania. O tara din care am plecat, pentru ca asa am ales. Nu imi pare bine, nu imi pare rau. E doar o alta experienta aici si un alt mod de a fi.

Cei care sunteti in Romania, sper ca ati petrecut frumos azi. Si da-o-ncolo de treaba, ca oricum ar fi conditiile dintr-o tara, cel mai important e cum alegi *tu* sa traiesti.

La multi ani romanilor!