Nu e poveste

Ce am scris eu aici e o poveste. Dar ce se intampla in fiecare zi, in multe familii, in mod dureros, nu e poveste.

Cand locuiam in Ro, era in acelasi bloc cu mine o familie cu 4 copii. 2 dintre ei erau cam de-o seama cu mine si ne jucam impreuna in spatele blocului, de obicei ratele si vanatorii, sau mazgaleam cu creta pe asfalt. Aveau niste ochi verzi extraordinari, si in secret imi era ciuda ca eu nu am ochii ca ele. De la o vreme, cam in fiecare seara auzeam bufnituri si zmucituri dinspre apartamentul lor (eram perete in perete). Auzeam si tipete, si plansete infundate. Am inceput sa o vad pe mama lor mergand cu capul in jos pe strada. Machiata. Cu esarfe pe fata. Situatia a durat  mult timp, pana intr-o zi cand mama lor a plecat in alt apartament si am inteles ca a dat divort. Una din fete a plecat in Japonia ca dansatoare.

In ianuarie-iunie 2009, in Romania, 79 de femei si 122 de copii au cerut sprijin pentru ca nu mai suportau violenta. 44% dintre femei au intre 31 si 40 de ani. 62% au fost victimele propriilor soti. Adica ale celor care le-au cerut de nevasta si au zis "Da, o sa fim impreuna la bune si la rele".

Oricat de tragic as incerca eu sa povestesc aici, daca nu ati trecut prin asta, sau nu aveti prietene/mame/surori care au trecut prin asta, e dificil de inteles. De asta va rog sa va luati vreo 10 minute pauza din ce faceti, si in loc sa verificati update-urile de pe facebook, sa va uitati aici, pe nuepoveste.ro.
Si daca nu vreti sa o faceti pentru mine, face-ti-o pentru ca sunteti oameni si va intereseaza ce se intampla in jurul vostru.