Prozaic despre proza

De cand ma stiu mi-a placut sa citesc. Sa stau cu picioarele pe pereti (la propriu, ca aveam calciu pe pereti si puteam sa imi proptesc picioarele) si sa citesc. Sa dau pagina dupa pagina, sa sar peste fragmentele prea lungi de descriere dupa ce verificam ca nu e nici un dialog acolo. Cand eram prin clasa a 5a-6a ma ascundeam seara sa stau sa scriu. Aprindeam lampa de la birou, o puneam sa nu se vada prea tare lumina de pe hol, si scriam. Imi placea la nebunie. Intre timp m-am intors la citit.

Zilele astea m-a lovit un gand care m-a speriat. Eu nu mai sunt atat de dedicata sa citesc. Incep sa mi se strecoare in minte ganduri de genul: cu ce te ajuta pe tine ca Barry merge in Indonezia? Sau cu ce te ajuta sa afli ce face Clarissa azi? Si gandul cel mai miselesc dintre toate e asta: ei macar "traiesc", pe cand tu stai si citesti ce fac altii. Tu ce traiesti? Si in fata gandului astuia capitulez, imi iau o cana de ceai si o rasfoiesc randuri-randuri cu lingurita. Oare asta inseamna sa fii "om mare"?